Un cuvînt uitat: DEMNITATEA

Echipa lui Răzvan Lucescu nu dă mult, nu dă puţin, dă totul

Deşi s-a vorbit numai despre jocul şanselor şi despre datoria „naţionalei” de a spera, cîtă vreme mai există, fie şi teoretic, o posibilitate de a se califica, de […]

Echipa lui Răzvan Lucescu nu dă mult, nu dă puţin, dă totul

Deşi s-a vorbit numai despre jocul şanselor şi despre datoria „naţionalei” de a spera, cîtă vreme mai există, fie şi teoretic, o posibilitate de a se califica, de fapt, subiectul momentului, ascuns sub un optimism „din  principiu”, a fost demnitatea. Numai că ne-am dezobişnuit  a-l scrie şi a vorbi despre demnitate în fotbal şi, în general, în sport.

Nu-i singurul cuvînt discreditat de comunism şi tratat cu infinite precauţii, ca şi cum ar fi fost un cuvînt bolnav sau cu un efect public neînsemnat, după 1990. Cuvintele folosite responsabil, în cuprinsul adevărurilor lor istorice şi care definesc lumea civilizată, au fost adevăraţii adversari ai comunismului. Munca, patriotismul, răsplata, demnitatea, mîndria, onoarea – sînt cuvintele care trebuie reconsiderate, care trebuie scoase de sub umbrela ironiei şi a fatalismului românesc de mahala, dacă vrem cu adevărat să trăim într-un climat cu respect pentru valoare. Meciul cu Franţa a fost unul de regăsire a unui sentiment de căpătîi. S-a jucat, cum s-ar spune, cu demnitatea pe masă. Nu de puncte avea nevoie echipa, ci de confirmarea unui sentiment. În meciul pierdut acasă cu Lituania, ideea de reprezentare demnă nu a fost apelată nici un moment, de nimeni. Cînd eşti foarte sigur de victorie, ideea de demnitate cade în ridicol. Victoriile par de la sine înţeles un fapt de demnitate. Ceea ce e greşit. Victoria din Insulele Feroe a fost orice, dar nu şi o dovadă de demnitate.

 La Paris, echipa lui Răzvan Lucescu, mai bine zis a bărbaţilor din familia Lucescu, a jucat ca să poată merge mai departe cu fruntea sus. Răzvan Lucescu garantează mai mult decît un lot care califică. Garantează un lot care va da necondiţionat tot ce poate. Aceasta e formula unei prezenţe demne: nu dai nici mult, nici puţin, dai totul!

Comentatorii meciului au pomenit în cîteva rînduri de norocul lui Coman. Norocul e un şir improbabil de întîmplări favorizante. Coman n-a apărat cu noroc. El a apărat ca toţi portarii de mare talent. Un portar cu şase bare la activ într-un meci nu trebuie lăudat. Problema e la bare, nu la portar. Eu socotesc că nici autogolul francezilor n-a fost o chestiune de noroc. Apărătorul care a trimis mingea în plasa proprie a făcut-o presat de haita românească din careu.

De multă vreme nu am mai privit un meci al „naţionalei” cu sentimentul de izbăvire pe care ţi-l asigură necazul maxim al unui adversar trufaş, care te priveşte din vîrful unei movile de sute de milioane de euro şi al unei movile şi mai mari de convingeri naţionaliste supralicitate. Echipa Franţei, care nu mai e de mult timp una de francezi, se poartă cu noi de parcă „naţionala” noastră ar fi una de ţigani. Nu e doar o eroare, e o golănie de palat care trebuia sancţionată. Echipa de români-români a lui Răzvan Lucescu a sancţionat printr-un joc demn pînă la sacrificiu „Cocoşul falic”. Mare reprezentare!