Adevărul e întotdeauna altul

Mult mai interesante ar fi cazurile de fotbalişti integri, decît cele de turnători

În fotbal, nu colaborarea cu “organele” a fost lucrul cel mai abject. Fotbalul a făcut din analfabeţi şi din tineri cu minte puţină ingineri, colonei şi eroi […]

Mult mai interesante ar fi cazurile de fotbalişti integri, decît cele de turnători

În fotbal, nu colaborarea cu “organele” a fost lucrul cel mai abject. Fotbalul a făcut din analfabeţi şi din tineri cu minte puţină ingineri, colonei şi eroi exceptaţi de la normele sociale elementare. Nu numai că fotbaliştii puteau să facă orice şi să nu păţească nimic, dar marea majoritate a românilor gîndeau că aşa e şi normal, ca fotbaliştii să omoare oameni pe şosele, să-şi bată joc de fete şi de familii, s-o ţină tot într-o beţie şi o mîrlănie şi să nu dea socoteală. La echipele aşa zis universitare, numărul celor care se semnau punînd degetul sau scriind cu litere îmbîrligate a fost întotdeauna mai mare ca al absolvenţilor de liceu. Fotbalul se chema amator, fiind în fapt o ciubuceală economică în stil mare. Nu exista fabrică, institut de proiectare ori armie care să nu aibă pe ştatele de plată nişte fotbalişti pe care nu-i vedea nimeni la faţă. Toţi, dar absolut toţi fotbaliştii erau şantajabili, iar faptul cel mai scîrbos e că erau şantajaţi chiar de securiştii care îi şi exploatau, luînd porţie cînd îi dibuiau făcînd trafic de cafea, blugi, casete video, maşini ARO şi multe altele.

Noi le imputăm slăbiciuni de caracter unor sportivi dintr-o lume unde ultimul lucru care interesa era caracterul în plan civic. Noi discutăm cazurile Cămătaru,Gică Popescu şi mai nu ştiu cine, ca şi cum aceştia ar fi trebuit să fie nişte adoratori ai lui Noica şi nişte conştiinţe. Ei au fost ceea ce vedem că sînt şi azi, nişte oameni cu mari carenţe în educaţie şi în conduita publică,  vedetele unui domeniu care, dacă România ar avea şi o Justiţie, domeniul ar umple imediat închisorile.

Mult, mult mai interesante ar fi cele cîteva cazuri de fotbalişti care au şi o profesie, care ştiu bine să vorbească şi să scrie şi care au în munca de antrenori sau oameni de fotbal un limbaj controlat, de domni. E posibil ca şi aceştia să se fi nimerit cîndva la strîmtoare, fiindcă securiştii fotbalului trebuiau la rîndul lor să-şi cadorisească şefii cu ce căpătau prin şantaj sau chiar prin amiciţie de la jucătorii care călătoreau în străinătăţi, dar e mai semnificativ faptul că au ajuns să fie nişte maturi întregi la minte, respectaţi pentru ceea ce fac, decît faptul că apar în notele informative ce abundau la Dinamo, la Steaua, la Tîrgu Mureş, la Scorniceşti şi la toate formaţiile aflate sub aripile Securităţii, ale Miliţiei şI ale Armatei. 

Cînd spun că adevărul e altul mă gîndesc la raporturile reale din fotbalul cu Securitatea în el şi în vestiar: securiştii erau cei care turnau fotbalişti!