Înapoi, la normalitate

De la “echipa lui Piţurcă”, la naţionala noastră

Să ne închipuim, prin absurd, că echipa aceasta, pe care a făcut-o Răzvan Lucescu, ar fi făcut-o Piţurcă. Şi că tot Piţurcă, rămas încă staroste şef al naţionalei, ar fi învins Lituania […]

De la “echipa lui Piţurcă”, la naţionala noastră

Să ne închipuim, prin absurd, că echipa aceasta, pe care a făcut-o Răzvan Lucescu, ar fi făcut-o Piţurcă. Şi că tot Piţurcă, rămas încă staroste şef al naţionalei, ar fi învins Lituania în deplasare. Aici e diferenţa, la ce am fi simţit şi gîndit noi, marele public şi lumea presei, vizavi de o victorie degeaba, nu la rezultat. La sentimente şi înţelesuri, nu la scheme de joc şi şuturi la poartă. Două lucruri pot să semene perfect, dar să însemne fiecare altceva. Depinde cum s-a ajuns la ele şi unde duc. O victorie a lui Piţurcă ar fi dus înapoi, una a lui Răzvan duce înainte.

O victorie asupra echipei care ne-a umilit acasă am fi resimţit-o nu ca pe un nou început, ci ca pe o răzbunare. Nu pe lituanieni, ci pe noi ar fi vrut Piţurcă să se răzbune. Piţurcă n-ar fi făcut totul ca să ne convingă, ci să ne învingă. În grupă n-ar mai fi fost nimic de cîştigat, în războiul cu opinia publică însă calificarea se mai juca.

Victor Piţurcă a reuşit, datorită firii sale marcate de trufii, îndărătnicii şi resentimente, nu exagerate, dar multe şi foarte puţin controlate, să producă un climat de iritare generală. Răzvan Lucescu e extrem de controlat în tot ce spune şi ce face. Echipa lui Răzvan semnifică întoarcerea la o normalitate, pe care începusem s-o socotim irecuperabilă. Selecţia lui Răzvan nu e discutabilă. E una la zi. O selecţie la zi e altceva decît una la tradiţie. Un risc controlat e altceva decît un eşec prezumat, dar cu acoperire într-un trecut. Selecţia e doar unul din termenii ecuaţiei. Victoria, în sport, e o ecuaţie, nu foarte diferită de aceea matematică. Cu un singur termen greşit, formula victoriei nu se închide. Răzvan Lucescu nu e presat să dovedească nimic, întrucît are cale liberă spre construcţie. Are toţI termenii ecuaţiei în mînă.

Meciul cu Lituania e rezolvarea corectă a ecuaţiei de căpătîi a fotbalului: victoria. Infrîngerile frumoase şi pline de învăţăminte sunt praf în ochii publicului. Trăim într-o lume în care totul are o măsură internaţională. Asta e globalizarea: generalizarea unor instrumente unice de măsură. Răzvan Lucescu e controlat în toate spusele şi faptele pentru că familia l-a crescut şi l-a educat în cultul unităţilor de măsură care contează pe tot globul. Piţurcă are unităţi de măsură locale.

Meciul cu Lituania l-am privit convinşi din capul locului că balticii n-au cum să ne bată. E genul de convingere, din sfera normalului, care îl ajută pe Răzvan Lucescu să nu lucreze crispat, sub imperiul lui ori, ori. Singurul jucător, pe care Răzvan n-a reuşit să-l motiveze la încredere a fost Dănciulescu. Nici măcar Mircea Lucescu n-ar fi reuşit în cîteva săptămîni să repare în înlăuntrul lui Dănciulescu tot ce a stricat în om într-un an înlăuntrul viciat de la Dinamo.

Pînă la urmă, ştiţi ce ar fi revenirea la normal? Normal nu e să spunem “echipa lui Piţurcă” sau “echipa lui Răzvan”. Normal e să spunem Naţionala noastră.