Campionatul patronilor

Finanţatorii din fotbal sînt de fapt nişte politicieni reuşiţi fără loc în Parlament

Timp de zece zile, am citit de la un cap la altul cotidianul de sport L’Equipe şi m-am uitat la meciurile transmise de televiziunile din Franţa, la […]

Finanţatorii din fotbal sînt de fapt nişte politicieni reuşiţi fără loc în Parlament

Timp de zece zile, am citit de la un cap la altul cotidianul de sport L’Equipe şi m-am uitat la meciurile transmise de televiziunile din Franţa, la finele unui campionat în care, la fel ca la noi, clasamentul se limpezea în ultimele două etape. Cînd ceva dintr-un scenariu cu care eşti obişnuit lipseşte, nu-ţi dai seama pe loc ce lipseşte, dar absenţele nasc în tine o nelinişte vecină cu frustrarea. Normalitatea şi civilizaţia pot produce şi acest tip de disconfort. Un bine în exces poate să-ţi pice greu la ficaţi. Nu-i o noutate că, trăind un timp îndelungat într-un climat de mîrlănie şi virulenţă glandulară, faci dependenţă de rău, de urît şi de abjecţie. Poţi face un soi de dependenţă perversă, bunăoară, de suficienţele unui Vasile Turcu. La urma urmei, cîţi oameni, altfel bine crescuţi, nu nostalgizează la savoarea poveştilor de closet din armată?

Deşi finalul de campionat era şi în Franţa de natură să inflameze ţara, patronii cluburilor au stat în banca lor şi nici funcţionarii de la vîrf nu s-au dedat la insinuări, acuze, cacealmale şi golănii. Prin comparaţie, aş putea spune că, la noi, lucrurile au ajuns într-o fază penală şi parţial clinică. Campionatul nostru e unul al vanităţilor şi al intereselor finanţatorilor. Nu are nici o importanţă cum se cheamă în hîrtii echipele din faţă. Primele locuri vor fi ocupate de Borcea, Turcu, MM Stoica, Bucşaru, Iancu, Paszkany, Mureşan, Copos, Becali, Porumboiu. Pe teren nu s-au confruntat echipe, ci vanităţile, trufiile, laşităţile, lăcomiile, vicleniile şI, destul de frecvent, şi finanţele sponsorilor. Derbyurile au fost Becali – Borcea, Copos – Borcea, Copos – Becali, Copos – Iancu, Iancu – Borcea şi aşa mai departe.

Spaţiile din  media dedicate jocului, tacticii, priceperilor antrenorilor sau chestiunilor de psihologie sportivă au fost la fiecare etapă considerabil mai mici decît acelea umplute cu mahalaua finanţatorilor. Am putea întocmi şi nişte clasamente paralele cu cele mai nesimţite declaraţii, cele mai elaborate diversiuni, cele mai slinoase laude de sine, cele mai reuşite cîrdăşii între patroni, cele mai controversate decizii ale FRF, cele mai oportuniste opinii ale preşedintelui Ligii, cele mai reuşite blaturi, cele mai murdare arbitraje. Dacă ar apărea într-un jurnal de sport laolaltă aceste zece, cinciprezece clasamente definitorii pentru fotbalul românesc, ne-am da seama pe loc ce gol de înţeles şi degeaba e clasamentul pe puncte.

Ce motive au patronii să ajungă sus prin investiţii în fotbal, iată o întrebare la care răspunsurile încă nu i-au preocupat pe comentatori. Cîştigul în bani e cel mai puţin important dintre cîştigurile posibile.

Dacă observăm că în politică se petrec, parcă trase la indigo, aceleaşi convulsii ca în fotbal, cu acelaş tip de alianţe şi efecte, cu un limbaj nu foarte diferit, avem toate datele să conchidem că în fotbal au eşuat de fapt nişte oameni care ar fi vrut să ajungă mari politicieni, dar au reuşit fără loc.