Fotbalul în era computerului

Multora, fotbalul le e indiferent la modul firesc, fără să aibă şi o motivaţie intelectuală a indifenţei

Cei care fac din refuzul fotbalului o chestiune de înaltă spiritualitate sînt de fapt preocupaţi de înţelesurile relaţiei cu fotbalul. E ca şi […]

Multora, fotbalul le e indiferent la modul firesc, fără să aibă şi o motivaţie intelectuală a indifenţei

Cei care fac din refuzul fotbalului o chestiune de înaltă spiritualitate sînt de fapt preocupaţi de înţelesurile relaţiei cu fotbalul. E ca şi cînd ai refuza relaţia cu o femeie dorită de toată lumea, dar te-ai întreba toată viaţa dacă a fost bine sau a fost rău.

 Mondializarea fotbalului e o realitate tot atît de intrinsecă mersului vremurilor ca şi mondializarea informaţiei, ca mondializarea unor boli sau mondializarea unor interese de grupuri financiare. Tata juca fotbal la o echipă de uzină, toată copilăria mea a fost marcată de vecinătatea stadionului, a sălii de box şi a unui bazin de înot, iar dacă mai spun că singurele evenimente la care participa trup şi suflet tot cartierul erau meciurile cu o echipă de cartier din Galaţi, conchid că nu aveam cum să mă detaşez de viaţa sportului, oricît de multă carte aş fi învăţat. Tot ce se întîmplă în copilărie ţine de softul esenţial al memoriei afective. Cînd unii din ultra-rafinaţii culturii strîmbă din nas la discuţiile despre fotbal, mă simt nu vulnerabil, ci jignit.

O cugetare a unui om de fotbal italian conţine raţiunea mondializării războaielor, cu poporul spectator în tribune: Mai bine bătăi între suporteri, decît bătălii între ţări. Zicala de mai sus a italianului are şi un pandant, creat tot de un intim al marilor confruntări fotbalistice: Sîmbăta nu se fac revoluţii, fiindcă avem derby. Energiile greu de controlat ale mulţimilor devin controlabile în mare parte prin noua mitologie a fotbalului. Unde au ceva dreptate ultra-rafinaţii opiniilor despre circ e la mondializarea, în paralel, a mafiei fotbalului şi a unui tip de prost-gust venit din lumea de jos a marelui public. Ceea ce numim marele public nu e o masă fără nuanţă. În marele public există şi pături de ultra-rafinaţi ai conflagraţiilor de stadion.

Ca fenomen economic, nici un stat cu administratori deştepţi nu-şi poate permite să nu ia în seamă industria fotbalului, singura care nu intră în criză şi care dă de lucru fără convulsii de personal unor generaţii întregi de slujbaşi ai sportului. Merg chiar mai departe cu judecata spunînd că un ministru al culturii care nu realizează înţelesurile sportului ca instrument al culturii nu-i bun de ministru.