Dinamo – un stat în stat

Durii galeriei latră la cei care nu mai vor să-i plătească şi muşcă mîna stăpînilor

Dintotdeauna, de cînd a fost creată ca echipă a Miliţiei şi a Securităţii, iar prin asta  ca pol de putere, de abuz şi de reprezentare […]

Durii galeriei latră la cei care nu mai vor să-i plătească şi muşcă mîna stăpînilor

Dintotdeauna, de cînd a fost creată ca echipă a Miliţiei şi a Securităţii, iar prin asta  ca pol de putere, de abuz şi de reprezentare în sport, Dinamo a contat ca un tip de  autoritate, în care teama a mers tot timpul înaintea respectului. Ca formaţie încă agreată de Interne şi patronată discret, prin mijloace specifice – ca să folosim limbajul duplicitar al Internelor – Dinamo a rămas şi astăzi un club de fotbal cu pretenţii de directivă şi control. Control, în sensul că trecutul îi controlează în foarte multe privinţe prezentul şi că echipa de fotbal Dinamo se socoteşte îndreptăţită din oficiu la tot felul de favoruri. Cum ar fi, de exemplu, un tratament îngăduitor pentru golăniile repetate ale nucleelor dure din tribune.

Privaţii care subvenţionează echipa, cu oblăduirea discretă a Poliţiei, profită în foarte multe privinţe, de protecţia trecutului şi se manifestă frecvent ca şi cum ar avea spatele asigurat. De fapt, chiar îl au. Dovadă e  batalionul de presiune şi de asalt,  plătit pe sub mînă şi numit, de ochii lumii, TRIBUNA SUPORTERILOR.

Acum, cînd susţinerea financiară, pe care i-au asigurat-o batalionului de cîini răi sponsorii Borcea şi Turcu, a devenit publică, aflăm şi cum a funcţionat ea. A funcţionat în paralel cu fiscalitatea de stat. La Dinamo, căruţa cu bani care a circulat de ani buni de la Borcea şi Turcu spre tribunele de asalt, n-a fost niciodată impozitată pe de-a-ntregul. La Dinamo, statul român nu-şi bagă nasul în actele contabile decît dacă se lasă cu un mare scandal. Dar şi atunci statul îşi retrage repede nasul din situaţie, ca să nu i se înfunde de la miros.

Privind în urmă, vedem că toate declaraţiile trufaşe şi belicoase ale domnilor cu trabuc şi ochelari de şmecheri n-au fost altceva decît îndemnuri la luptă adresate indirect tribunei de urlători şi de huligani mercenari. Practic, în toate ieşirile lor publice de dinaintea unor partide cu mare încărcătură emoţională, domnii Borcea şi Turcu au aţîţat, printr-un limbaj marcat de ironii groase şi răsteli de miliţieni, aripa dură a galeriei. Normal ar fi să tacă şi să se dea gripaţi, nu să-i condamne pe cei pe care i-au plătit să fie golani. Regula cercului e să se închidă. La Dinamo, cercul se închide. Golanii stimulaţi financiar să facă prăpăd în tribunele adversarilor se întorc violent contra celor care nu mai vor să-i plătească. Din angajaţi, Borcea şi Turcu şi i-au făcut duşmani. Iar dacă nenea Fiscul va contabiliza toate sumele, cu care s-au scăpat la mînie sponsorii, vom şti şi care e mercurialul golăniei în fotbal.