Sindromul Tadici

 Sau despre mîrlănie, ca program de antrenament şi indicaţie tactică

Un proverb din categoria celor care dau satisfacţie oamenilor care se mulţumesc cu puţin şi cu ce iese spune că metoda cea mai bună e aceea care duce la rezultat. […]

 Sau despre mîrlănie, ca program de antrenament şi indicaţie tactică

Un proverb din categoria celor care dau satisfacţie oamenilor care se mulţumesc cu puţin şi cu ce iese spune că metoda cea mai bună e aceea care duce la rezultat. La un rezultat se poate ajunge pe mai multe drumuri. Există întotdeauna o metodă mai rafinată, mai isteaţă, mai eficientă de a fi performant.

La noi sînt încă în uz o mulţime de zicale feudale, precum bătaia e ruptă din Rai, sau deşteptăciuni de şanţ şi de cazarmă, cum ar fi un picior în fund, un pas înainte. La noi, fac carieră proverbele săracilor, deşi bogaţii au şi ei proverbe la fel de potrivite cu starea.

Dacă Tadici aducea măcar bronzul de la Olimpiadă, mîrlănia dumisale, de bărbat cu mari frustrări la femei, ar fi contat drept singura metodă care duce la rezultat. Fetele, care evoluează sau au evoluat în străinătate, au cunoscut şi alt gen de antrenament, marcat de civilizaţie. Cînd începi să te înveţi cu binele, golănia impune reacţie. Grosolănia şi batjocura instituite de Tadici n-aveau cum să deranjeze, întrucît în sportul românesc, antrenorul care nu înjură înseamnă că nu ştie meserie. Tadici e regula, nu excepţia. Alungîndu-l de la naţională pe Tadici, umblăm încă o dată la efecte, nu la cauze.

Normal, ar trebui ca în contractele antrenorilor cu Federaţia să figureze clauze clare privind comportamentul. Contractele ar trebui să consemneze şi presiunile financiare cu caracter penal. Nu-i nici un secret că sportivii îi plătesc pe antrenori ca să fie selecţionaţi. Nu-i niciun secret că au fost trimişi La Olimpiadă sportivi complet lipsiţi de şansă, îmbătrîniţi în mediocritate – ca la atletism, de exemplu – doar ca să poată fi plătiţi în continuare antrenorii.

Ce declară acum cu glas tare handbalistele sînt numai adevăruri suportabile, decente, care nu impun o anchetă fiscală. Olandezii spun că atunci cînd un dig se rupe într-un loc, el se rupe tot. Eşecul de la Beijing nu o să rupă digul, pentru că mai sunt destui bani de tocat de la buget. Naţionala de handball parazitează  banii particularilor care finanţează cluburile. Subvenţionată de stat, Federaţia de handbal şi întreg plutonul ei de slujbaşi, dansează în competiţii pe munca şi pe banii particularilor, a patronilor de cluburi. Statul vrea glorie olimpică exploatînd investitorilor bunacredinţă a plătitorilor particulari. Statul plăteşte medaliaţii din bani publici, iar particularilor, care au creat cluburile şi le-au ţinut vii din banii lor, nu li se aduc nici mulţumiri. Aceasta e adevărata cauză a eşecului. Tadici nu-i pînă la urmă decît un profitor trufaş şi prost crescut al unei politici de bugetari ciubucari.