Patriotismul de piaţă

  Olimpiadele nu mai sunt sport, ci un tîrg mondial de reprezentare politică

Fostul secretar general al Federaţiei Române de Tenis de Masă, devenit, de cîtăva vreme, american şi antrenor al lotului Statelor Unite, pe numele lui încă neaoş, […]

  Olimpiadele nu mai sunt sport, ci un tîrg mondial de reprezentare politică

Fostul secretar general al Federaţiei Române de Tenis de Masă, devenit, de cîtăva vreme, american şi antrenor al lotului Statelor Unite, pe numele lui încă neaoş, de Teodor Gheorghe, a învins, cu o echipă de chinezoaice naturalizate la pachet naţionala noastră de ping pong cu 3 – 1. Cu bani, Andorra, Lichtenstein şi Insulele Feroe îi pot naturaliza peste noapte, dacă au chef, pe toţi campionii şi pe toate campioanele olimpice din 2oo8, indiferent de naţionalitate, astfel încît cele trei microstate să ajungă, în 2112, puteri absolute în întrecerile olimpice.

E numai una din imensele porcării, instituţionalizate prin marea afacere publicitară a PATRIOTISMULUI  DE PIAŢĂ. O porcărie chiar mai mare decît cea numită SPORT AMATOR. Trebuie să fii ori nerod, ori orbit de românism ca să urli ” Hai România! ” cînd vezi alergînd, boxînd sau înnotînd pentru bani, dar cu steagul tricolor pe piept, nişte etiopieni, nişte chinezi sau nişte ruşi de prin Sahalin. Există destul loc pentru minciuni şi mai mari. Olimpiadele s-au transformat într-un program de reprezentare politică şi cu acoperire într-o mare afacere. Sportul e doar mijlocul prin care marile puteri economice ale planetei îşi fac jocul.

Doar noi, frustraţii de români, mai credem că talentul şi efortul primează şi că folosul unei Olimpiade e clasarea între primele 15 naţiuni. Sportivii noştri, care răzbesc din cînd în cînd pe podiumurile competiţiilor internaţionale, sunt cu adevărat mari performeri. Însă nu performeri ai statului, ci în sine. Aş spune că aceşti ultimi mohicani ai sportului din România sunt ceea ce încă mai sunt în ciuda politicii de stat în sport.

Domnul Belu, starostele de circumstanţă a unei politici falimentare în sport, a ştiut de ce nu-i prudent să plece cu lotul în China. Dumnealui ştie că nu mai aveam ce spera şi că ar fi devenit subiect prioritar pentru media. Aşa, dînd bir cu fugiţii la decontul olimpic, poate să se uite liniştit la televizor cum nu existăm şi cum cheltuim banii contribuabililor, mulţi, puţini cîţi sunt, cu vechea minciună naţională de presă numită ” Totul e să participi”. Dacă „Totul e să participi”, atunci de ce domnul Belu nu participă?

De fapt, n-am nimic să-i reproşez marelui antrenor Octavian Belu. Poate doar vanitatea de a pierde, ca şef al sportului, o parte din ce a agonisit, în stimă şi admiraţie, ca producător emerit de medalii olimpice. Problema nu e în biroul domniei sale, ci la guvern, la toate guvernele noastre de după 1990. Sportul de reprezentare e treaba politicului. Domnul Băsescu ar avea mai multe motive de a lăcrima la Bucureşti decît la Beijing. Personal, cred că nici n-are dreptul de a plînge de bucurie, cînd ajunge un român la medalii, fiindcă n-a făcut nimic pentru reprezentarea noastră olimpică. Dacă ar fi făcut, foarte probabil că domnul Belu l-ar fi însoţit în China. Restul, cum spune un dicton, e tăcere. Şi ce tăcere! O tăcere de sfîrşit de lume!