Dar demnitatea, cît costă demnitatea, bă, fotbalistule?

Oare nu noi, românii, am inventat zicala: stăpînul mă bate, stăpînul îmi dă pîine!?

Mă consider un om cinstit, fiindcă nu s-a găsit încă nimeni să mă cumpere. Nu să mă angajeze, ci să mă cumpere. Să-mi ia la kil […]

Oare nu noi, românii, am inventat zicala: stăpînul mă bate, stăpînul îmi dă pîine!?

Mă consider un om cinstit, fiindcă nu s-a găsit încă nimeni să mă cumpere. Nu să mă angajeze, ci să mă cumpere. Să-mi ia la kil sufletul, conştiinţa, sentimentele. Cînd s-a întîmplat să am totuşi o ofertă pentru trădare sau pupare în fund, aceasta a fost atît de mică, încît era mai convenabil să rămîn cinstit. Frustrarea, probabil, mă face sensibil la mercurialul slăbiciunilor de caracter. Sînt curios să aflu cît se plăteşte în fotbal o jignire, la cît e evaluată înjurătura de mamă a antrenorului şi pe ce sume se lasă călcaţi în picioare jucătorii cu nume. Din costul demnităţii la fotbaliştii de lot deduc preţul demnităţii în ligile inferioare. În ligile inferioare, mîndria, ambiţia şi umilinţa sînt la solduri.

Perioada transferurilor de vară le-a dat posibilitatea unor jucători să-şi scuture niţel lanţurile cu care îi leagă contractul de patron, iar cîţiva – precum Coman – să-şi ridice şi privirea din pămînt. Nu-i nici un secret că clauzele contractuale, în lumea fotbalului, s-ar potrivi perfect şi la nişte contracte de sclavie. Nici un contract de muncă nu obligă la atîtea angajamente de rob, cîte numără cel întocmit de samsari.

Nu m-aş sesiza, dacă fotbalul n-ar dovedi pînă unde se poate ajunge, într-un stat civilizat, cu negoţul de oameni. Fotbaliştii încă nu sînt scoşi în tîrg, ca odinioară negrii în statele din sudul SUA, dar vremea în care se va ajunge şi aici nu-i departe. Deocamdată, li se asigură picioarele, cu milioane de euroi şi dolari, şi li se condiţionează libertatea. Fiindcă silenzio stampa asta înseamnă, interzicerea unui drept democratic, dreptul la opinie, iar cantonamentul nu-i altceva decît o închisoare de protocol.

La urma urmei- veţi spune – vinde fiecare ce are, unul picioarele, altul inteligenţa, unul loialitatea, altul talentul. Ce nu înţeleg eu, la fotbalistul român, e supunerea oarbă, modul lipsit de bărbăţie cu care reacţionează la jignirile cu martori. Televiziunile au dat în mai multe rînduri cîteva secvenţe din existenţa de mămăligi a cîtorva fotbalişti bine plătiţi. Normal, la cît de mîrlăneşte le-a vorbit patronul, ar fi fost să răspundă, să se răscoale, să-l bage şi ei odată în mă-sa, ca să simtă că e un muritor ca oricare altul, nu un zeu şi un arhanghel al luminii. Dar nu, fotbalistul-mămăligă, băiatul cu vocaţie de sclav şi-a făcut în gînd socoteala la bani şi a decis că merită să se lase porcăit.

Evident, tot ce-mi rămîne de făcut mie, omul din public, e să-mi exprim părerea. Pe banii lor, fotbaliştii pot să se lase exilaţi şi-n eşalonul patru, pot să accepte să fie vînduţi la pachet, pot să fie şi mînjiţi cu rahat. Are şi rahatul o cotă. Pe banii lor, fotbaliştii au dreptul să-i lingă şi scuipaţii patronului. Dar am şi eu, cetăţeanul ai cărui copii îi idolatrizează pe fotbaliştii fără coloană vertebrală un drept: să le zic bă, băieţi!, bă mămăligilor!, bă, sclavilor!, nu bă, domnilor!, cum de altfel ar merita.