Misterul german, în sfîrşit dezlegat!
E semnificativ că, la atîta ambiţie, Germania nu livrează fotbalulului internaţional mari individualităţi
Cu ani în urmă, tradiţionalul noroc al nemţilor era sancţionat cu o glumă acră. Într-un campionat mondial – se spunea – se bat între ele şaisprezece echipe […]
E semnificativ că, la atîta ambiţie, Germania nu livrează fotbalulului internaţional mari individualităţi
Cu ani în urmă, tradiţionalul noroc al nemţilor era sancţionat cu o glumă acră. Într-un campionat mondial – se spunea – se bat între ele şaisprezece echipe naţionale şi cîştigă Germania. Dacă Germania ar fi cîştigat Europenele, fotbalul continental şi-ar fi pierdut pentru multă vreme statutul de joc, de spectacol sportiv şi ar fi instituţionalizat, pe locul dintotdeauna al talentului, forţa brută. Fotbalul practicat de Naţionala Germaniei e la jumătatea distanţei dintre disperare şi răzbunare. Nemţii răzbună mereu ceva, iar cel mai adesea uită ce răzbună. Dacă Germania ar fi învins Spania, multă lume s-ar fi bucurat fără să se poată explica de ce. Mulţi oameni de toată mîna şi de pe tot globul au ceva de răzbunat în viaţă. Purtarea nemţilor pe terenul de fotbal compensează nişte frustrări mocnite. Nemţii, cu jocul lor încrîncenat, dur şi profund neprietenos rezolvă, prin procură, aceste neîmpliniri ale timizilor, ale celor lipsiţi de curaj şi de noroc.
Spania s-a jucat cu Germania, dînd mare satisfacţie unei majorităţi umane cu trăiri majoritar pozitive. Jocul Spaniei, cînd n-a fost dereglat de brutalitatea dulapilor de un metru şi nouăzeci şi cinci ai Germaniei, a fost o veselie generală. O bucurie pentru suflet şi un răsfăţ pentru privire. M-am simţit bine, aşa cum mă simţeam în copilărie la meciurile judeţene dintre ai noştri şi alţii. Mi-am permis, stînd singur în faţa televizorului, să exclam: Mamă-ă-ă, ce le face! De multă vreme nu m-am mai simţit atît de bine vorbind singur!
Germania a jucat cu amintirea înfrînderii din meciul cu Croaţia. Mai bine zis, cu amintirea de nevindecat a înfrîngerilor din meciurile cu Croaţia. In finală, Germania n-a văzut în faţa ochilor altceva decît Croaţia. Multe echipe se simt îndreptăţite la titluri europene şi mondiale, dar numai Germania joacă de parcă n-ar mai exista şi îndreptăţirile. Aş jigni Germania dacă aş vorbi de aroganţă. Trufaşi sunt italienii, dar se mai tratează, fudulia francezilor are o raţiune istorica, englezii, şi ei, stau numai cu nasul sus de cînd reuşesc sistematic să rateze calificările. La nemţi, problema e una de predestinare. Se simt întregi şi devin cooperanţi, deschişi spre străini, numai cînd ocupă primul loc pe podium. Pe locul doi, ţin capetele în pămînt şi strîng din fălci, ca din nişte menghine, ca Ballack şi Kuranyi.
E semnificativ că, la atîta ambiţie, cît să dea şi la export, Germania nu livrează fotbalului internaţional mari individualităţi. Nu cred să avem în România – cum nu cred să existe nici în alte ţări – comentatori de fotbal, care să ştie pe de rost, să recite cu evlavie numele din Naţionala Germaniei. În schimb, chiar şi eu, cu memoria mea refractară la cantităţi cu folos pe termen scurt, am simţit nevoia să ştiu cum îi mai cheamă mama lor acasă pe sublimii mingicari Iniesta, Torres, Xavi, Villa şi Senna.
Jocul Spaniei a născut dragoste – de fotbal, de vremea de afară, de cafeaua abia rîşnită, de vinul roşu, de femei, de întreaga omenire – al Germaniei respect. Dar un gen de respect dublat de un procent de teamă. E o plăcere să te bată la fotbal Spania, în nici un caz nu-i o ruşine. O înfrîngere la Germania însă e un necaz şi un complex. Acesta-i adevărul, iar adevărul ajută, dacă ţi-l asumi bărbăteşte. Fotbalul e, totuşi, un joc, şi abia în al doilea, al treilea şi al zecele rînd altceva.