Piţurcă judecat pentru sîngele vărsat

de TUDOR OCTAVIAN

  E, totuşi, atît de consolator să vezi cum se chinuie Franţa şi Italia să nu cadă mai jos decît noi!

Cei mai mulţi din cei care-l învinovăţesc pe Piţurcă de ratarea sferturilor ar trebui să tacă. […]

de TUDOR OCTAVIAN

  E, totuşi, atît de consolator să vezi cum se chinuie Franţa şi Italia să nu cadă mai jos decît noi!

Cei mai mulţi din cei care-l învinovăţesc pe Piţurcă de ratarea sferturilor ar trebui să tacă. Să nu-şi dea cu părerea despre fotbal un timp bun de acum înainte. Ne-am convins că jumătate din lot n-are valoare de Europene, iar cealaltă jumătate nu mai are de multă vreme motive să-şi dea sufletul, ca ruşii, pe teren. Prima jumătate n-o să obţină niciodată mai mult decît a obţinut pînă azi, pe cînd jumătatea a doua şi-a făcut plinul şi nu pierde nimic pierzînd nişte sferturi continentale.

Victor Piţurcă a realizat tot ce şi-a propus: o calificare semnificativă şi o ieşire din scenă decentă. Cu un joc al şanselor şi mai favorizant, ar fi intrat în istoria comică a competiţiei. Nimeni pînă azi n-a ajuns în sferturi cu un singur gol. Noi am fost foarte aproape de această stranie performanţă. De fapt, nu noi, ci Piţurcă. Noi am am vrut altceva, iar Piţurcă doar ce putea efectiv să obţină. Piţurcă a reuşit un maximum de prezenţă, cu un minimum de efectiv performant. Prezenţa nu obligă la calitate, nici la spectacol. Am bifat o participare la Europene, după ce ani buni n-am bifat nimic.

Nu mi-e drag Piţurcă. Pe un om care nu-ţi e simpatic, nu e obligatoriu să-l deteşti. E suficient să-l înţelegi.  Cu jucătorii pe care îi are la dispoziţie Piţurcă, trebuie să fii naiv sau pur şi simplu prost, ca să anunţi performanţe ieşite din comun. Piţurcă mi-a fost indiferent, deoarece nu avea sens să mă mint şi să sper la semifinale şi la titlu.  Nu avea sens să sufăr pentru o formaţie de mîna a doua, care nu avea cum să devină  dintr-odată mai bună. Ia s-o mai terminăm cu metaforele. Nu e o nouă generaţie de aur, e o generaţie de alpaca.

Grupa morţii trebuia să se cheme grupa morţilor. E singura care n-are o echipă în semifinale. Am văzut meciurile Naţionalei în Franţa, într-o familie franţuzească,  şi am putut fi mîndru de România, pentru că Franţa şi Italia n-au jucat deloc mai bine. Poţi fi patriot şi bucurîndu-te politicos de necazul altora. E, totuşi, atît de consolator să vezi cum se chinuie Franţa şi Italia să nu cadă mai jos decît noi! E atît de plăcut să-i vezi pe trufaşii de franţuji cum vorbesc controlat, cu un vizavi de solidaritate, de înfrăţire la pagubă, despre italieni şi români!

Paradoxul acestui turneu final e că ne scuteşte de o ipocrizie. Nu ne mai simţim obligaţi să fim amabili cu nişte fotbalişti plafonaţi ori incompatibili cu standardele fotbalului mare. Piţurcă n-a avut încotro. Piţurcă a trebuit să mimeze un fotbal tacticizat cu nişte jucători care pasează prost, driblează modest, n-au simţul direcţiei şi al distanţei şi aleargă legaţi la ochi. Ce să caute un Florentin Petre şi un Nicoliţă în Naţională? Ce să le mai ceri unor Daniel Nicolae şi Marius Nicolae, cînd de ani de zile nu mai dovedesc nimic? Cît eroism să-i pretinzi lui Rădoi, cînd de vreo patru ani stă mai mult prin spitale, decît în teren? Piţurcă a fost obligat să trateze cu delicateţe un număr impresionant de neputinţe fizice şi blocaje psihice, iar soluţia era una singură: să-i ţină în apărare, să-i oblige la o luptă corp la corp pe redute, nu în cîmp deschis.

Cît despre Mutu, lucrurile sunt clare: i s-a urcat iarăşi la cap! Are picior şi chef de joc, dar numai la Florenţa. La lot are doar probleme. Odată şi odată, Piţurcă ar trebui să vorbească deschis despre ele. Altfel Mutu o să-l scoată pe Piţurcă de la Naţională, nu rezultatele.