Diferenţa dintre optimism şi vorbe goale

La EURO, e posibil să trecem de grupe, dar mult mai probabil e să nu trecem

Cea mai bună soluţie – spun americanii – e aceea cu care obţii ce-ţi propui. E o definiţie a reuşitei care suferă de hollywoodizare. […]

La EURO, e posibil să trecem de grupe, dar mult mai probabil e să nu trecem

Cea mai bună soluţie – spun americanii – e aceea cu care obţii ce-ţi propui. E o definiţie a reuşitei care suferă de hollywoodizare. Conţine mult cinism şi foarte puţin europenism. În definiţiile europene ale succesului e întotdeauna şi loc de întors. Optimismul excesiv de la echipa naţională, în ciuda problemelor care se înmulţesc cu fiecare zi şi a faptului că ecuaţia grupei ne e în mai toate privinţele potrivnică, e de inspiraţie americană şi face o mare confuzie între posibil şi probabil.

E posibil să depăşim faza grupelor, dar e mai probabil să nu mergem mai departe. Nu-i imposibil să ocupăm unul din primele două locuri în grupă, însă e improbabil. Inconştienţa, plăcerea românească a vorbelor mari şi goale, dar şi o doză de mişto preventiv balcanic plusează în majoritatea declaraţiilor: Cîştigăm grupa! Sîntem mai buni ca ei! Adversarii se tem de noi! Putem să luăm titlul!

De aici încolo, optimismul dă direct în delir. Fenomenul – fiindcă rezolvarea prin gargară a momentelor de criză devine un fenomen, dovadă şi declaraţiile exagerat de optimiste din handbalul feminin înaintea tuturor ratărilor decisive, are mai multe cauze, una mai nouă derivînd din îndesirea anchetelor DNA-lui. E vorba de nădejdea împricinaţilor, cu funcţii şi rosturi mari în fotbalul nostru, că un succes, fie şi numai pe jumătate, combinat cu o presiune mediatică optimistă ar putea tempera zelul anchetatorilor, i-ar gîdila la organul patriotic, i-ar obliga pe şefii acestora să închidă măcar un ochi.

E resuscitat discret, dar cu subtilă tactică de învăluire, vechiul imperativ bolşevic: acum nu e momentul. Acum v-aţi găsit şi voi, mă, nenorociţilor, să ne tulburaţi sufleteşte Naţionala? Acum, cînd avem atîtea şanse să devenim campioni europeni, ca grecii, ne subminaţi la optimism?! Acum o faceţi pe prudenţii, cînd întregul nostru popor, de la mic la mare, de la civili la generali contribuie la o stare de spirit a lotului perfectă? Nu vă e ruşine, mă, vînduţilor, mă, bozgorizaţilor, să scrieţi urît despre tata Piţi c-ar fi putut semna în falş pe hîrtiile penale ale lui tata Gigi?

Partea proastă, în revărsările acestea de optimism triumfalist, e că, pînă la isterie, nu mai e decît un pas. Un pas de numai zece zile, pe care ar fi bine să nu-l facem. Cînd cazi uitîndu-te la vîrf, fie că eşti la poalele muntelui, fie niţel mai sus, nu te mai ridici singur. Trebuie să vină brancardierii.