Demnitatea

De foarte mulţi ani, vreo douăzeci de antrenori, care ar trebui să-şi dovedească priceperea luînd întîi echipe din Liga a doua şi promovîndu-le în prima Ligă, se ambiţionează să-şi probeze mediocritatea acceptînd contracte de conjunctură, umilitoare şi ultimative, la echipele […]

De foarte mulţi ani, vreo douăzeci de antrenori, care ar trebui să-şi dovedească priceperea luînd întîi echipe din Liga a doua şi promovîndu-le în prima Ligă, se ambiţionează să-şi probeze mediocritatea acceptînd contracte de conjunctură, umilitoare şi ultimative, la echipele care populează clasamentul de la brîu în jos. Sînt specialişti în retrogradări. Sînt mantale de vreme rea, nu soluţii cu perspectivă. Au gura mare şi rezultate mici. Dar izbutesc mereu să găsească nişte naivi care să le dea bani.

De regulă sînt incriminaţi pentru instabilitatea băncilor tehnice patronii. Aceştia însă nu prea au de unde alege. Fotbalul românesc n-are antrenorii care i-ar trebui. Mircea Rădulescu, şeful Şcolii de antrenori, îi condamnă pe patroni, pentru că se grăbesc cu demiterile, dar cînd e să facă inventarul celor daţi afară pe uşă, uită să spună că e cam acelaşi cu al antrenorilor care revin la echipe pe fereastră. Mănîncă şi ei o pîine, ar zice nişte cititori mai miloşi. S-a depăşit orice limită, spune Mircea Rădulescu, uitînd să zică şi care ar fi limita. Uitînd să spună şi că mai toţi aceşti antrenori second hand au trecut prin şcoala dumisale.

Pîinea, fie ea oricît de amară, trebuie mîncată cu demnitate. Cuvîntul demnitate a dispărut din dicţionarul sportului de performanţă. Au apărut, în schimb, cuvinte şi expresii lipsite de substanţă şi de omenesc din limbajul politicii. Cînd un antrenor lipsit de caracter – care trece de la un club la altul de mai multe ori în sezon şi ale cărui declaraţii la semnarea contractelor au întotdeauna damf – duce o echipă în jos, nu se spune că a făcut din nou tot ce ştie el mai bine, să-i păcălească pe mega-fraierii de la Dinamo şi Rapid. Se spune cu politichie de trei parale că nu a mai gestionat vestiarul. Culmea nepriceperii, la patronii care l-au dat nu de mult afară, pentru lipsuri în gestiune, e că-l roagă acum să le facă inventarul!

Eu, unul, citesc cu stupoare declaraţiile acestor antrenori de duzină la instalare. N-au pic de ruşine, n-au pic de demnitate, ca şi cum o umilire în Liga întîi e mai prestigioasă decît o cinstire în Liga a doua. Vor musai să fie călcaţi în picioare în prima Ligă. Nu se simt profesionişti – cum le place să spună – decît dacă-s jigniţi şi arătaţi cu degetul de două-trei ori pe an, de nişte patroni pe care-i detestă. Pleacă de la aceştia cu divorţuri de mahala şi revin tot la ei cu împăcări ca la uşa cortului.

Dacă le-am scrie biografiile de antrenori, la cei mai mulţi din nominalizaţii lui Mircea Rădulescu, dimpreună cu biografiile celor care le ţin, pentru scurt timp locul la formaţiile care mănîncă antrenori de trei opri pe zi, am avea un parcurs ciudat de asemănător cu al unor traseişti din Parlament. Fapt care spune totul despre conştiinţa lor de meseriaşi.