Datul cu capul

Cînd l-am văzut pe Mirel Radoi, după un meci pierdut, cu pumnii plini de sînge, am scapat de-o grijă. Mai bine zis, de un complex. În urmă cu mulţi ani, părăsit fiind de o fată, m-am răzbunat pe soartă dînd […]

Cînd l-am văzut pe Mirel Radoi, după un meci pierdut, cu pumnii plini de sînge, am scapat de-o grijă. Mai bine zis, de un complex. În urmă cu mulţi ani, părăsit fiind de o fată, m-am răzbunat pe soartă dînd cu pumnii în nişte burlane. Exploda bărbăţia din mine îndoind tablă! Numai că am nimerit şi unul de fontă. Năuceala de moment a lui Rădoi m-a vindecat de ideea că eram anormal. După ce l-am văzut pe Ionel Ganea stîngînd de gît un arbitru, mi-am dat seama că se putea şi mai rău. Că, în fotbal, supărarea ia frecvent forme clinice. Ce-ar fi putut fi mai mult?

L-am văzut însă pe Sorin Cîrţu izbind cu capul într-un perete şi am înţeles că fotbalul, în întregul lui, a devenit un fenomen clinic. Cîndva, i-am povestit unui psihiatru că am copilărit într-un cartier de boxeri. Mama îi avea chiriaşi pe fraţii Costel şi Mircea Dobrescu, în sala de vizavi de casa noastră se antrenau campionii naţionali Dinu, Frunză şi Bobinaru, iar noi, copiii, ne distram împărţindu-ne pumni. Cartierul Brăiliţa trecea drept unul de cuţitari. Cu toate acestea,n-am auzit să se fi ciopîrţit careva. Medicul psihiatru mi-a spus că am avut noroc, fiindcă boxul rezolva excesul de adrenalină. Că, în general, sportul e soluţia internaţională între două războaie mondiale. Naţiunile se bat între şi defulează de un rău istoric, prin reprezentanţi. Gestul lui Cîrţu, aşadar, nu e ceea ce cred mulţi. Dimpotrivă, e un semn de mare sănătate mintală. Creierul, cînd se înfierbîntă prea tare, trebuie scuturat. În plus, Cîrţu ştia că peretele era de plexiglas, nu de fontă.

Dacă n-ar fi televizaţi, antrenorii nu s-ar mai da atît de tare în spectacol. Lăcătuş, şi el, a vrut să-l calce în picioare pe Trică. De fapt, nu cu Trică avea el ce avea, ci cu televiziunea. Cum ar fi putut marele actor al arenelor, Lăcătuş, să rateze ocazia de a deveni şi aşa subiect naţional? Fotbaliştii se înjură, se scuipă, îşi înfig bolduri în coapsă, se muşcă. Numai lucruri care n-au cum să-i facă eroi. Ţin de mitologia mică a răfuielii. N-aş fi fost mirat dacă aş afla că Sorin Cîrţu îşi lipise pe partea cu care a dat cu capul în perete un plasture de protecţie. E normal să-l bănuiesc de cacealma. Cînd ai temperament pentru a antrena o echipă de top şi n-ai contracte decît la retrogradabile, durerea de cap rezistă la antinevralgice. E nevoie de un şoc. Ce totuşi nu pricep eu la antrenorii care-şi reclamă jucătorii la popor fiindcă-s mediocri e contratimpul. Cînd a semnat contractul cu Neţoiu, Cîrţu nu ştia ce marfă primeşte?

Şi, apoi, un antrenor e angajat ca să scoată din nişte mediocri zmei. Antrenorul nu-i un agent constatator, care îi spune patronului ce-ar mai fi de făcut. Antrenorul chiar pentru asta e angajat: să facă, nu să se dea cu capul de pereţi de plexiglas şi să-şi anunţe demisia! Patronii ar trebui să fie şi mai atenţi cu antrenorii excesiv de temperamentali. Nu garantează rezultate, dar demisionează cînd nu te aştepţi.