Întrebări cu răspunsurile altădată

Cîţi străini trebuie să fie în teren, ca să putem vorbi de un campionat naţional?

Ultimele veşti de la Cluj au logica paharului umplut pe jumătate. E bine că lotul CFR-ului numără 22 de jucători din afară sau e rău? […]

Cîţi străini trebuie să fie în teren, ca să putem vorbi de un campionat naţional?

Ultimele veşti de la Cluj au logica paharului umplut pe jumătate. E bine că lotul CFR-ului numără 22 de jucători din afară sau e rău? Nu spun fotbalişti străini, ci din afară. Ar trebui să spun: din afara Europei, pentru că portughezii sînt de-acum UE-işti de-ai noştri, la fel cum şi noi sîntem UE-işti de-ai lor.

Nu ştiu dacă în alte ţări se mai aplică principiul naţionalist al raţionalizării numărului de stranieri în teren, dar ar trebui să ştim. Oricît de internaţionalişti şi de cosmopoliţi am fi, un campionat românesc dominat de portughezi, argentinieni şi brazilieni e un lucru tot atît de absurd ca o piaţă fără niciun produs autohton. O piaţă în care pînă şi mămăliga s-ar importa din China. Dacă la Cluj situaţia pare a ţine de firescul multinaţional al oraşului, un fotbal numai cu brazilieni, singaporezi şi feroezi la Vaslui sau la Urziceni rămîne o modă şi un bîzdîc managerial.

Prima întrebare ar fi: cîţi importaţi ar fi să intre în teren ca un campionat să se poată chema naţional? A doua întrebare devine din prima: mai sînt campionatele Europei naţionale? Şi dacă da, ce trebuie să-nţelegem prin naţional?

Oricît de interesat aş fi într-o relaţie mai echilibrată a Capitalei cu provincia, nu pot să nu mă întreb ce vor să dovedească domnii Mureşan şi Paszkany cu o echipă în care românii devin doar o pată de culoare? Un alb sau doi într-o reţetă de ciocolată. E clar că aici nu mai e vorba de sport şi de o ambiţie ardelenească. E mai mult de atît, e ceva personal, dar ce, nu-mi dau seama. Sau dacă încerc să ghicesc, nu-mi place deloc ce ghicesc. Fotbalul e o problemă naţională de reprezentare. E bine – sau mai exact s-ar putea să fie bine – că nu mai sînt graniţe la vedere, dar graniţele emoţionale vor exista încă multă vreme. Pînă ce ne va fi destul să spunem că sîntem cetăţeni ai planetei, vom continua să fim la modul cel mai profund clujeni, bistriţeni, brăileni, bucureşteni sau ialomiţeni.

Întrebarea e în ce măsură ne-ar putea motiva afectiv o echipă de fotbal orăşenească formată numai din străini? Din cîte mi-am dat seama, CFR-ul clujean vede în cîştigarea titlului doar un mod de a le sancţiona pe Dinamo şi pe Steaua, pentru nişte afronturi vechi şi pentru trufiile mai noi ale acestora. Cu Rapidul, Clujul n-are deocamdată o politică vădită. E adevărat că războaiele se poartă azi prin procură şi că mondializarea fotbalului rezolvă nişte ecuaţii istorice prin confruntările unsprezece contra unsprezece.Dar de aici pînă la reactivarea prin fotbal a unor răfuiele regionale e cale lungă.

Ce nu-mi place mie la această soluţie clujeană e de fapt ideea pe care o ascunde. Domnii Mureşan şI Paszkany par a voi un lot care să zdrobească, să umilească şi să desfiinţeze adversarii. Cînd Clujul, cu o formaţie de jumătate de miliard de euroi, sută la sută braziliană,nu va mai avea nici un adversar în România, o să fie fericit? În sport, ca să-ţi pice bine locul unu, trebuie să existe şi locurile doi, trei, patru…