Spitalul de picioare

Străinii CFR-ului din Cluj sînt mai greu de fracturat decît jucătorii noştri.Un comentator tv a făcut o observaţie pe jumătate adevărată şi pe jumătate falsă. El a spus că echipa CFR Cluj a luat consistentul avans de 11 puncte faţă […]

Străinii CFR-ului din Cluj sînt mai greu de fracturat decît jucătorii noştri.Un comentator tv a făcut o observaţie pe jumătate adevărată şi pe jumătate falsă. El a spus că echipa CFR Cluj a luat consistentul avans de 11 puncte faţă de a doua clasată şi din cauză că n-a avut jucători accidentaţi. Faptul că Steaua, Dinamo şi Rapid au avut tot timpul jumătate din loturi în spitalul de picioare, iar CFR Cluj nu trebuie să aibă o explicaţie pămîntească. Au fost prea mulţi rupţi la cele trei echipe, ca să punem totul în seama ghinionului şi a unei soarte potrivnice. Numai proştii şi fudulii vorbesc tot timpul de noroc şi de neşansă

O primă cauză ar fi suplimentul de ambiţie pe care l-au pus la bătaie celelalte echipe în întîlnirile cu “granzii”. S-a jucat mult la oase. O a doua, numărul mai mare de meciuri ale bucureştenilor – în cupele europene şi la naţională. A treia cauză însă ar trebui discutată înaintea celorlalte două. E vorba de tehnica primitivă a celor mai mulţi fotbalişti ai Ligii întîi şi de un profesionalism discutabil. Diferenţa dintre profesionist şi veleitar e la respectul pentru adversari. Cînd respectul pentru adversari nu vine din educaţie, atunci trebuie să-l impună legea. Or, la noi, agresivitatea animalică pare să fi devenit o virtute lăudată de investitori, cultivată la antrenamente şi îngăduită de federaţie.

Bine, bine, veţi zice, dar şi contra CFR-ului din Cluj s-a jucat la rupere. E adevărat. Iar dacă e adevărat, sîntem obligaţi să conchidem asupra unei cauze de ordinul evidenţei: străinii Clujului sînt mai tehnici decît jucătorii noştri, sînt greu de prins şi de fracturat. Aleargă mai bine, sunt mai elastici, cad cu risc minim.

O consecinţă directă a creşterii gradului de risc e lipsa de determinare a unor jucători a căror vîrstă nu le mai permite să-şi rişte picioarele. Un Niculescu îşi păstrează picioarele de doi-trei ani pentru un eventual transfer în străinătate. La Steaua, jucătorii care au trecut cîteva luni prin spitalele de ortopedie nu se mai omoară cu firea. Oricum vor pleca, transferaţi sau alungaţi. Dică e un exemplu. Dică joacă numai la plasament şi la pase utile. Nu intră la bătaie decît dacă e prins la înghesuială. Cît devotament să le ceară Lăcătuş unor jucători, care, după ce şi-au nenorocit picioarele pentru echipă, sînt trataţi ca un balast? Au fotbaliştii alte mijloace de a se exprima în teren – cum drăguţ se exprimă comentatorii tv – decît picioarele? E un fapt că după o spitalizare îndelungată omul devine mai prudent, iar dacă adversarii îi caută oasele abia sudate, de-a dreptul absent.

O soluţie nu e un spital românesc pe potriva celui de la Bologna, ci o tehnică superioară. Asta ca o rezolvare de viitor. Pentru prezent, există şi soluţii mai simple. Străvechiul dicton “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” ar trebui să devină lege. Os pentru os, minte pentru minte.