Cazul Ganea e de fapt cazul Iancu
TUDOR OCTAVIAN vede lucrurile în întregul lor, iar ce vede e şi mai rău
Patronul e convins că banii pierduţi cu Poli îi dau obligatoriu drepturi la titlu
Cazul Ganea interesează psihologia şi psihiatria competiţiei. Trebuie să judecăm momentele de […]
TUDOR OCTAVIAN vede lucrurile în întregul lor, iar ce vede e şi mai rău
Patronul e convins că banii pierduţi cu Poli îi dau obligatoriu drepturi la titlu
Cazul Ganea interesează psihologia şi psihiatria competiţiei. Trebuie să judecăm momentele de agresivitate clinică altfel decît golăniile. De Ganea ar fi să se ocupe un timp doctorii, nu comisiile Ligii. Înclin să cred că Ionel Ganea a păţit un soi de infarct la nervi. I s-a rupt ceva în caracter. I-a intrat autocontrolul în comă. Unii se prostesc brusc şi nu se mai repară niciodată din mult mai puţin. Progresia agresivităţii sale, manifestată exploziv încă din primele minute ale partidei, precum şi în felul în care îi sticleau ochii fixaţi în neant, ca la hipnotizaţi, în timp ce stătea încleştat pe asistent, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva s-a vitaminizat exagerat înaintea partidei. De altfel, şi căderea fizică a echipei timişorene mi s-a părut suspectă.
Declaraţiile finanţatorului Iancu, precum şi cele reluate de presă, mă obligă să văd în reacţia lui Ganea un efect al presiunii totale pusă de Marian Iancu pe echipă. Cînd Iancu spune că “nu e nici o diferenţă între gestul criminal al tuşierului şi cel al lui Ionel” şi că “cel care trebuie pedepsit e arbitrul”, psihiatrii şI procurorii ar trebui să ia aminte la finanţator. E ceva greşit rău în gîndirea dumisale de plătitor. Poziţia plătitorului Iancu în sport e în întregime greşită şi culpabilă. Marian Iancu e convins că pierzînd milioane peste milioane în fotbal, investiţiei sale trebuie să i se acorde totuşi un regim de privilegii.
Nu arbitrii sînt duşmanii lui Poli, ci chiar foarte iritatul Iancu. A cumpărat cu toptanul şi cu bani mulţI fotbalişti mediocri şi se miră că aceştia nu joacă nimic. Joacă şi ei săracii doar ce ştiu, iar cînd nu pot mai mult, dau ca Alexa la oase, să vadă patronul ce devotat îi este el clubului. Ganea a intrat pe teren şi cu o poliţă, numai de el şi de toată lumea ştiută, de plătit Rapidului. Ganea are unele probleme de andropauză sportivă. Unii nu acceptă ideea că balul e pe sfîrşite. Pentru Ganea, transferul la Timişoara e tot ce i se putea întîmpla mai rău, după ce a plecat cu coada între picioare de la Dinamo şi Rapid. Ganea vrea să se răzbune pe soartă, lovind la întîmplare în tot ce-i iese în cale. Cazul Ganea e de roman, dar cazul Iancu e de comisie disciplinară.
Cînd patronul, indiferent de realitatea din teren, îi aţîţă pe jucători contra arbitrilor, transferînd vina pentru eşecuri în grădina vecinilor, e normal ca jucătorii să se poarte bestial cu arbitrii şi cu adversarii. Marian Iancu n-o să accepte în ruptul capului că a investit şi a pierdut. Ca toţi investitorii români nechibzuiţI, dar fuduli nevoie mare, Marian Iancu crede că simplul fapt că a băgat milioane în fotbal ne obligă pe toţi – ziarişti, federali, public – la respect şi la plecăciuni, iar pe arbitri şi la favoruri. Unde poate să ducă psihologia aceasta de exceptat, am văzut-o. La afirmaţia penală că arbitrul bătut e adevăratul vinovat. Şi de aici la concluzia că arbitrii vinovaţi de greşeli în defavoarea lui Poli e drept să fie bătuţi, că erorile de arbitraj contra investiţiei lui nu sînt erori, ci crime.
Mi-e milă de Ganea şi mi-e silă de Iancu.