Cei săriţi bine de pe fix

de TUDOR OCTAVIAN

Ne place să credem că tot ce-i străin şi de departe e şi deosebit. Importul de străini, intermediat de tot neamul de şmecheri şi de ţepari, ne-a pus de la un timp în faţa unei categorii de […]

de TUDOR OCTAVIAN

Ne place să credem că tot ce-i străin şi de departe e şi deosebit. Importul de străini, intermediat de tot neamul de şmecheri şi de ţepari, ne-a pus de la un timp în faţa unei categorii de jucători cu probleme de educaţie, de comportament şi chiar mintale. Dicţionarele limbii române au, pentru definiţia descentraţilor, o mulţime de sinonime, care mai de care mai simpatice precum: dezaxaţi, rătăciţi, smintiţi, căpiaţi, ţicniţi, scrîntiţi, zărghiţi, trăsniţi, capii, şui, ţăcăniţi, sonaţi, săriţi de pe fix, apucaţi, tembeli…Nu-ţi trebuie musai un ochi foarte exersat, ca să-ţi dai seama că respectivii sînt tineri cărora le lipsesc nu numai cei şapte ani de acasă, ci şi cîţiva ani buni de viaţă socială.

Am avut şi avem şi noi “cazuri”, numai că fiind pe tipic românesc nu ne prind descoperiţi. Un autohton nu ne poate înşela. Un smintit autohton e tolerat, acceptat de nevoie, ajutat o vreme să se ţină drept. În prima ligă, se cunosc jucătorii pe care nu merită să pui bază pe termen lung. Cîteva meciuri, apoi îi transferi, îi alungi sau îi dai cadou. Cu străinii de culoare, lucrurile se complică întrucît vin la noi şi cu un întreg trib de flămînzi în spate.

De fapt, şi fizic au probleme, doar că, de dragul pitorescului – ca în situaţia piticului Elton – sîntem tentaţi să închidem ochii. Ne place să credem că tot ce-i din afară şi de departe trebuie să aibă şi ceva deosebit. Chiar dacă deosebirea e o infirmitate. Njock e un astfel de infirm prin prea mult. Un înalt e cu totul altceva decît un malac, iar un brazilian cu tendoanele cusute ca Andrey e tot atît de neinteresant ca un dîmboviţean care n-a mîncat destul calciu cînd era mic.

Cu excepţia Clujului, unde CFR- ul a procedat cantitativ, dar cu criterii sportive ferme, celelalte echipe s-au repezit să dea culoare meciurilor trimiţînd în teren indivizi care mai mult strică, decît ajută. N-au onoare, nu-s parolişti, merg la şantaj de şanţ, dispar cînd ţi-e lumea mai dragă, tratează pe ascuns cu alte echipe, joacă o zi bine şi şapte cu somnul în ei, fac din necunoaşterea limbii un mod de a trage la fit, iar cînd sînt disciplinaţi, e numai pentru că au apucat să semneze un contract care le bagă sute de mii de euro în buzunare fără să-şi bată capul cu munca. Cei mai mulţi din aceşti fotbalişti de mîna a şaptea, din care o bună parte au păcălit Rapidul, Craiova, Dinamo şi Steaua, n-au reuşit să înşele şi publicul. Nici măcar Elton nu l-a păcălit. Aclamîndu-l pe prichindelul atomic, tribunele n-au făcut altceva decît să-şi arata dezaprobarea pentru totalitarismul lui Becali.

Pot fi contrazis, desigur, la fiecare din observaţiile de mai sus, dar un fapt e cert: străinii de valoare din campionatul nostru pot fi număraţi pe degetele unei singure mîini. Si chiar pe o singură mînă cu vreo două degete în ghips.