Demnitatea

Fiecare în parte, tricolorii aleşi de selecţioner sînt bine definiţi la caracter. Unui om cu mintea înceată nu trebuie să-i ceri să fie demn, fiindcă nu pricepe ce-i ceri. Toţi avem sentimente, dar nu la aceeaşi intensitate şi calitate. Deosebirea […]

Fiecare în parte, tricolorii aleşi de selecţioner sînt bine definiţi la caracter. Unui om cu mintea înceată nu trebuie să-i ceri să fie demn, fiindcă nu pricepe ce-i ceri. Toţi avem sentimente, dar nu la aceeaşi intensitate şi calitate. Deosebirea dintre proşti şi deştepţi e şi la conştientizarea unor simţăminte cardinale. Cred că naţionala lui Victor Piţurcă de aceea e un întreg şi ne dă senzaţia că s-a găsit la nivelul de sus al ambiţiei, fiindcă toţi selecţionaţii ei au o inteligenţă exersată, peste a majorităţii. Luaţi în parte, aceşti “băieţi ai lui Piţurcă” par să fi împrumutat ori mai bine zis să fi rimat cu sentimentul dominant în cariera lui Piţurcă: demnitatea. Nu-l cunosc personal pe selecţioner, o singură dată m-a sunat să-mi reproşeze decent, dar foarte hotărît o nerozie pe care o scrisesem, dar din ton am realizat la sigur ce fel de om e. Să nu-l calci pe coadă că nu e bine! Dacă mă simt solidar cu felul de a fi al lui Piţurcă e din cauză că nici eu nu pup acolo unde s-a scuipat.

Fiecare în parte, selecţionaţii lui Piţurcă sînt bine definiţi la caracter. Nu ţin minte să mai fi avut – după naţionala lui Hagi – o altă selecţie naţională, în nu importă care sport, atît de sigur conturată la caracter. De ce mi-e frică mie mereu la naţionala de fotbal a României, mi-e frică de tîmpenia aia care se întîmplă cînd ţi-e lumea mai dragă. Cum ar fi tîmpenia dinspre final din meciul tur cu bulgarii. Fractura de caracter care apare matematic cu cîteva minute înaintea fluierului de sfîrşit. Momentul de fudulie de maidan, cînd un jucător, care părea legat la minte, simte brusc nevoia să jignească adversarul, să facă mişto de adversar.

N-oi fi eu clarvăzătorul fotbalului, dar am simţit cu cîteva faze mai devreme, cînd o să se întîmple tîmpenia. Am anticipat felul în care va reacţiona adversarul la jignire. Exact ca orice om demn, într-un moment de furie.

Ei, bine, naţionala lui Piţurcă aici i-a ars pe olandezi, la furie. La acel tip de furie de om deştept, care trece peste multe, dar să nu-l calci pe bombeu că devine fiară. Olandezii l-au înfuriat rău cu trufia lor pe Piţurcă, iar echipa a rezonat perfect cu atît de bărbăteasca iritare a selecţionerului. Pentru prima oară am privit meciul naţionalei ştiind, din modul în care se lupta în teren, că n-o să avem parte de tîmpenii. Că s-a ajuns, în fine, la momentul în care toţi jucătorii conştientizează importanţa demnităţii. Că nici unul nu mai vine la naţională ca să bifeze o prezenţă în catastiful de vînzări-cumpărări al unui samsar, că nici unul nu e cu gîndul doar la cumpărăturile “relaxante” de dinaintea unor meciuri grele.

Eu pentru asta i-aş fi recunoscător lui Piţurcă, pentru faptul că instituţionalizează la naţională sentimentul maxim al demnităţii. Fără el, performanţa are un preţ de solduri. Muşchi au mulţi, dar parcă e mai frumos cînd vezi în teren şi sentimente de sportivi deştepţi, cărora nu le indiferent cum se uită lumea la ei. Şi nu toată lumea, ci partea foarte deşteaptă a lumii. Adică acea jumătate a ţării pentru care demnitatea e totul.