Campionatul naţional de declaraţii

El se desfăşoară cu regularitate, care i-ar permite să aibă şi o federaţie. O ţară din lumea a patra – fiindcă există, deşi nu prea se pomeneşte de ea, şi o lume a patra – are un calendar religios foarte […]

El se desfăşoară cu regularitate, care i-ar permite să aibă şi o federaţie. O ţară din lumea a patra – fiindcă există, deşi nu prea se pomeneşte de ea, şi o lume a patra – are un calendar religios foarte elastic, care se comprimă la numai 150 de zile cu post negru şi rugăciuni, cînd plouă şi se face grîul, şi se lăţeşte la 200, cînd e secetă şi, de foame, poporul se pune pe revoluţii.

Oamenilor trebuie să le dai ceva să mestece, altfel tabără la întîmplare pe tot ce se nimereşte. Nici în fotbal nu-i altfel. Lipsindu-ne iarna fotbalul cel de toate zilele, cineva trebuia să inventeze Campionatul naţional de declaraţii. Deosebirea dintre campionatul propriu zis şi cel de declaraţii e la duritatea fazelor. Pe teren, faulturile se sancţionează. Cînd întrecerea e pe palavre, faulturile se adună la punctaj. De fapt, ar mai fi o diferenţă. Pe teren, oricît de neantrenaţi sau de netalentaţi ar fi jucătorii, alfabetul fotbalului e obligatoriu să-l ştie. În Campionatul naţional de vorbe de clacă, se punctează numai neroziile şi ironiile ieftine.

Am citit cîndva, pe vremea cînd juca în Franţa, un interviu cu Viorel Moldovan din care aş fi reţinut o mulţime de ziceri cu miez, demne şi de un universitar. Ei, bine, dat fiind că nimeni n-a remarcat şi n-a comentat acel interviu de bun simţ şi cu o frazare aleasă, am avut impresia că l-am visat, că el n-a apărut într-un ziar, că a fost imaginar, născut din simpatia pentru modul foarte civilizat în care îşi consideră familia şi profesia. Din interviurile pe care le dau cu nemiluita fotbaliştii şi patronii lor, în nu importă care reviste şi ziare sau la care televiziuni, nu se poate antologa nimic pentru o istorie a gîndirii sportivilor români. Dar absolut nimic. Vorbesc oamenii ca să nu tacă! Îşi dau importanţi cu opinia cînd cuviincios ar fi să spună: nu cunosc, nu-i treaba mea.

Recent, întrebaţI, e drept, perfid de un reporter despre şansele pe care le-ar avea să întoarcă la Sevilla rezultatul penibil de la Bucureşti, vreo doi jucători ai Stelei au bîiguit ceva de genul: nu se ştie niciodată, totul e posibil în fotbal, s-au mai văzut minuni… Banii ajung să le ia unora minţile iar cînd nu prea e de unde să iei minţi, le iau şi ultima rămăşiţă de bun simţ. Normal ar fi fost ca fotbaliştii Stelei să-şi ceară scuze şi apoi să tacă temeinic cîtăva vreme. Dar ei, nu, s-au deprins cu minciuna că ar putea fi finalişti europeni şi o ţin cu prostia asta chiar şi după ce sunt ţinuţi din scurt de o formaţie din Liga a treia.

Nu ştiu pe ce loc va termina Steaua campionatul propriu zis, dar la cel paralel, de vorbit în dodii, eu cred că are încă mari şanse la primul loc. Cu condiţia, bineînţeles, să nu revină Neţoiu la Dinamo.