Contractele cu armenii

Regula dintotdeauna a şantajului e să n-aibă un capăt. De vreo două luni bune, confruntările contractuale şi cu lovituri civilizate sub centură ale lui Copos cu Artiom Karamian sau, mai bine zis, ale lui Karamian cu Copos produc tot felul […]

Regula dintotdeauna a şantajului e să n-aibă un capăt. De vreo două luni bune, confruntările contractuale şi cu lovituri civilizate sub centură ale lui Copos cu Artiom Karamian sau, mai bine zis, ale lui Karamian cu Copos produc tot felul de cukafonii, cucofonii şi cacofonii financiare şi publice. În multe privinţe, momentul glorios al aderării noastre la UE a fost bruiat de ecourile în mass media ale tratativelor dintre cei doi. Niciodată un subiect atît de mic n-a avut un răsunet atît de mare. Şi n-a fost vorba decît de un armean. Dacă în discuţie ar fi fost doi ori mai mulţi, nici nu s-ar mai fi discutat despre altceva.

La fotbaliştii armeni, ce contează mai întîi e condiţia lor de armeni, de negustori din tată-n fiu. Un fotbalist armean e de fapt un armean care n-a deschis încă un negoţ cu aur şi covoare. La New York, chiar şi evreii, care au în mînă o mare parte din negoţul mondial cu gold, pomenesc cu un soi de respect ciudos de competitorii armeni. La Beirut, în lumea foarte bine articulată a unui comerţ cu o tradiţie de şase milenii, armenii sunt pomeniţi cu aerul că m-ai bine ar fi să n-ai de a face cu ei. Chiar şi grecii, recunoscuţi pentru tenacitatea cu care muncesc preţul mărfii, obosesc uneori cînd fac afaceri cu armenii.

Cînd a purces la rediscutarea contractului cu armeanul, domnul Copos, care în ciuda unui nume cu reverberaţii elene, e pămîntean, a mizat pe talentul său la ameţit pămîntenii. Domnul Copos e vestit – şi nu numai în lumea fotbalului – pentru sucelile sale finanţiste şi de toate naturile. Numai că de data asta, ceea ce a fost valabil de cîţiva ani în relaţiile cu un Răzvan Lucescu, n-a mai funcţionat în raporturile cu Karamian.

În opinia mea, Karamian nici nu-i un jucător pentru care merită să te baţi în văzul lumii o iarnă întreagă. Numai că, spre deosebire de oricare din fotbaliştii autohtoni greu de păcălit, armeanul a realizat importanţa zgomotului de fond. Armenilor le place disputa cu martori. Nu ştiu cum va sfîrşi lunga campanie de păcăleli reciproc avantajoase dintre Copos şI Karamian, dar sunt sigur că, indiferent de final, Karamian va părea mai mare şi Copos mai mic.

Mai constant ca alţi jucători disputaţi cu tam-tam, mai arţăgos ca majoritatea fotbaliştilor din Liga-ntîi, în luptele corp la corp, mai iute în zilele cînd are chef de joc ca un Viorel Moldovan, Karamian nu-i totuşi decît un nume de care se vorbeşte mai mult cînd  e accidentat şi între sezoane. Încurajînd, prin pocherul ambiţiilor, un Karamian oarecare, deschidem un precedent păgubos. Ce face acum armeanul nu se mai cheamă tratative, ci şantaj. Un şantaj mai rafinat,  practicat de un om cu o acoperire istorică de talent comercial, dar tot şantaj. Un club n-ar trebui să stea la şmecheria unui jucător, deoarece, dacă va ceda odată în afara terenului, va trebui să cedeze ulterior de mai multe ori la bîzdîcurile acestuia în teren. Regula dintotdeauna a şantajului e să n-aibă un capăt.