Un alt subiect de Anul Nou: Croitoru

Nu cumva echipele mari caută aur, acolo unde n-a mai rămas decît tinichea? În săptămînile de vid competiţional, vidul trebuie umplut musai cu ceva. Un număr de jucători stimabili, dar care altfel n-ar avea nici un motiv să devină subiect […]

Nu cumva echipele mari caută aur, acolo unde n-a mai rămas decît tinichea? În săptămînile de vid competiţional, vidul trebuie umplut musai cu ceva. Un număr de jucători stimabili, dar care altfel n-ar avea nici un motiv să devină subiect naţional, se trezesc peste noapte juni primi în telenovela transferurilor providenţiale. Marius Croitoru, de exemplu, a avut la dispoziţie un tur întreg, ca să se remarce în joc, măcar cît Ionel Ganea. Dar dacă, în ce-l priveşte pe Ganea, e clar care-i interesul Rapidului şi care-i oferta reală a jucătorului – talentul de golgheter – Marius Croitoru e doar o zvîcnire, care ar putea să devină cîndva un nume.

Nu-mi amintesc de nici un meci în care Marius Croitoru să fi fost autorul unor isprăvi de prima pagină. Cît s-a remarcat, a făcut-o cu o echipă care a tras să se salveze de la retrogradare. Şi apoi, cu amintirea chinului din campionatul trecut, s-a pomenit  la mijlocul clasamentului. E însă o mare diferenţă între psihologia spaimei de ultimul loc şi psihologia locului întîi. Fugăritul poate să alerge, la un moment dat, mai repede decît atletul sigur de victorie, dar asta nu înseamnă  că-i şi mai bun ca seniorul de drept al podiumurilor. Antrenorii, e drept,  au motivele lor  să vadă altfel lucrurile, decît restul lumii. Antrenorii lucrează cu flerul, acolo unde publicul şI jurnaliştii măsoară cu golul. Problema e că marile transferuri-bombă ale ultimilor ani, numite Sînmărtean, Cursaru, Andrei Cristea şi Pleşan s-au dovedit a fi nişte cacealmale şi că memoria acestor transferuri şi vînzări, plină de mistere financiare şi de tam-tam publicitar ne face din ce în ce mai prudenţI cu flerul antrenorilor şi al managerilor.

În cazul Marius Croitoru, cunoaştem clauzele strict comerciale, dar pe acelea strict fotbalistice trebuie să le ghicim. Între altele şi datorită faptului că o formaţie care n-a jucat niciodată strălucit, care a fost foarte multă vreme un etalon al neputinţei, livrează acum miraculos, unul după altul, numai jucători de UEFA.

E adevărat că, uneori, e mai uşor să ajungi vedetă în Europa, decît fruntaş în judeţul tău. În judeţ, orgoliile şi legăturile de familie şi de clan bat talentul, la fel cum în armată funcţia bate gradul. Totuşi, oricît de aproximativi am fi în opinii, noi, cei care comentăm fenomenul şi marele public al fotbalului, avem tot dreptul să ne minunăm: Măi, chiar atît de orbi să fim cu toţii? Nu cumva tot tămbălăul pleacă de la faptul că echipele mari caută aur acolo unde n-a mai rămas decît tinichea? Nu cumva se întîmplă ce s-a întîmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2000, că am fost nevoiţI să alegem din ce nu era nimic de ales?

Să dea Dumnezeu ca Marius Croitoru să fie un al doilea Valentin Badea. Deşi, dacă judecăm fără tradiţionalele pahare de An Nou în mînă, nici Valentin Badea nu prea e ceea ce părea într-un timp să fie din belşug. Să-i urăm lui Marius Croitoru noroc în cariera de subiect stelist. Dar să-i urăm totodată să arunce din cînd în cînd privirea în jur, spre semi-anonimatul în care Sînmărtean, Cursaru, Andrei Cristea sau Pleşan îşi duc povara unor transferuri pline de metafore, deliruri şi legende fără bază.