Tata Omidu

Fotbalul nostru are vreo 7-8 antrenori de asalt, şi-n rest numai păcălitori. Un antrenor care s-a vînturat ca parlamentarii navetişti pe la mai toate echipele cu probleme genetice, e chemat urgent să vindece o formaţie în mare suferinţă. În România, […]

Fotbalul nostru are vreo 7-8 antrenori de asalt, şi-n rest numai păcălitori. Un antrenor care s-a vînturat ca parlamentarii navetişti pe la mai toate echipele cu probleme genetice, e chemat urgent să vindece o formaţie în mare suferinţă. În România, dacă există o Mama Omida, trebuie să existe şi un Tata Omidu, care face şi desface, de dragoste, de puncte şi de retrogradare.

De regulă, antrenorul de dres busuiocul semnează contracte pe termen lung şi e dat afară după cîteva etape. Pe unde trece, lasă în urmă gîlceavă şi sămînţă de revanşă. Totuşi, îşi găseşte mereu de lucru, iar salariul său lunar, de analfabet la două capete, în meserie şi în limba maternă, e cît al unui întreg corp de universitari. Întrebarea, în cazul antrenorilor de reparat falimente, e una de bun simţ: de ce oare sînt angajaţi, dacă şi-au dovedit de atîtea ori mediocritatea?

Primul răspuns ar fi că patronii au mereu de ales de unde nu e. Al doilea răspuns priveşte psihologia celor care întorc banii cu lopata. Dacă au făcut bani cu toptanul, sînt convinşi că, dac-ar vrea, ar putea deveni în numai două zile şi chirurgi, nu doar investitori în fotbal. În Liga 1 nu încap 18 echipe nu fiindcă n-am aveam jucători, ci fiindcă n-avem antrenori. Fotbalul nostru are vreo 7-8 antrenori de asalt şi-n rest doar veleitari şi păcălitori. Oamenii cu biografii profesionale în care eşecurile contează ca succese. Buni şi mari jucători cîndva, însă fără vocaţie pedagogică şi, mai ales, cu o iubire de sine aproape clinică.

Toţi aceşti păcălitori profesionişti au în comun talentul de a da vina pentru eşecurile lor, pe alţii. Încep prin a da vina pe arbitri, apoi pe public, pe jucători şi sfîrşesc prin a-i umple de rahat pe patronii care i-au umplut pe ei de bani. Dacă în clasamentele fotbalului n-ajung niciodată în faţă, în schimb se clasează an de an pe podium în clasamentele mîrlăniei, ale zarvei şi ale ameninţărilor. Ei nu comentează, nu comunică şi nu se disculpă. Ei ameninţă. Cu procese, cu răzbunări, cu dezvăluiri scandaloase. După ce sînt alungaţi de la o echipă, se dezbracă de caracter complet şi fac primul pas în public către şantaj. Nu se simt niciodată datori cu discreţie pentru banii pe care i-au primit. De unde pleacă, mai au încă de luat, unde se duc nu primesc destul.

Cu toate acestea, numărul fraierilor care se grăbesc să-i angajeze e în creştere. Exact ca în căsătoriile în care nevestele bumbăcite de soţi nu se simt bine dacă nu-s bătute şi de amanţi. De ce e în creştere numărul fraierilor, explicaţia e simplă. La fiecare antrenor care n-are treabă cu marea performanţă, există doi oameni cu bani care cred în minuni. Care îl angajează pe Tata Omidu să facă din nişte gloabe armăsari şi din nişte fotbalişti la fel de rătăcitori ca antrenorii, monumente de loialitate.