Bani, bani, bani şi numai bani
Cînd spune Steaua, românul spune în sinea lui bani. Becali – bani. Cu bani, cumperi orice. Pe Real Madrid, dacă n-o baţi, poţi s-o cumperi. În fotbal, banul e atotputernic. Există însă un prag care nu poate fi trecut şi […]
Cînd spune Steaua, românul spune în sinea lui bani. Becali – bani. Cu bani, cumperi orice. Pe Real Madrid, dacă n-o baţi, poţi s-o cumperi. În fotbal, banul e atotputernic. Există însă un prag care nu poate fi trecut şi pe care unii investitori români îl ignoră. Faptul c-au adunat repede foarte mulţi bani, mult mai mulţi decît oamenii pe care odinioară îi considerau deasupra lor, îi face acum să privească lumea de sus. Să creadă că deşi n-au voce cu banii lor pot urca pe scenă la Scala. Sau că pot obţine, de la o zi la alta, o diplomă de chirurgi.
Pragul pe care Gigi Becali nu poate să-l treacă priveşte dotarea de la natură. Oricît de mulţi bani i-ai pune în faţă unui fotbalist prost sau mediocru, el n-o să joace dintr-odată ca unul bun. Cu antrenament şi răbdare, devine un pic mai bun, îşi depăşeşte limitele. Dar depăşindu-şi limitele, le face şi mai evidente. Jucătorii Stelei au ajuns la limita de sus a puterilor lor. Ei pot da ceva mai mult, dar nu imediat şi nu mult mai mult. Forţîndu-le dotarea, se prăbuşesc. Nicolae Dică e un exemplu de jucător căruia i se forţează psihicul. I se cere să dea mereu, ceea ce el nu poate să dea decît din cînd în cînd. Ca Dică, la Steaua sînt mai mulţi. Totuşi, Gigi umblă la sacul cu bani, le promite şi mai mulţi bani, îi năuceşte fluturîndu-le pe sub nas teancuri de bani, socotind că astfel îi împinge înainte.
Aici e eroarea lui Gigi Becali. El transferă o judecată cantitativă, valabilă în comerţul cu terenuri şi oi, în una formativă. Cînd zice Steaua, românul spune în sinea lui bani. Se discută de bani şi cînd vine vorba de Dinamo şi Rapid, dar nu atît de des şi niciodată în felul în care se pune problema la Steaua. Ca să înţelegem mai bine cum lucrează banii la Steaua, e destul să observăm cît de discret procedează cu banii mai toate celelalte formaţii din campionat. Să mai observăm că, de cînd Steaua e în Champions League toată lumea pare să se fi molipsit de la Gigi Becali şi numără banii. Banii care pot fi cîştigaţi, banii altora.
Nu trebuie să fii mare psiholog ca să descoperi că fotbalistul român, de la un anumit cîştig în sus, nu mai insistă, devine indiferent la ambiţiile patronului. Fotbalistul român ştie că oricum, ca jucător în campionatul naţional, primeşte peste ce merită. Fotbalistului de la Steaua îi ajunge cît îi dă Becali. El ştie că va primi mai mult, dar nu va putea da mai mult. Fotbalistul de la Steaua îşi simte limitele, e mulţumit unde a ajuns.
Jucătorii Stelei au făcut sindrom de suficienţă. Aşteaptă să cîştige meciurile din campionat, ştiind că dacă nu pot rezolva ei, rezolvă cuplul Stoica – Becali. Egalul obţinut cu Ceahlăul e ilustrarea acestei suficienţe. Jucătorul de la Steaua gîndeşte aşa: titlul e jucat, dar locul doi n-are cum să ni-l ia nimeni, că se supără Gigi Becali. Iar dacă se supără, umblă la bani şi jucăm iarăşi în UEFA.