Calificarnication

"Tricolorii" sînt la Euro. Rămîne să-i convingă şi pe români de asta

Mă bucur, sincer, pentru bucuria tricolorilor. La capătul unui lung chin, izbucnirea lor copilăroasă şi răutăcioasă e mai bună decît refluxul unei alte ratări. E ca o intrare la o facultate mai „de jos” pe vremea lui nea Nicu după ani de lecţii, meditaţii, certuri cu părinţii şi gînduri de suicid. Nu e premiul Nobel, dar e sentimentul eliberator de a fi scăpat de un supliciu intrînd în „elita” unui sistem tern.

E despre a reuşi. Despre simplul, banalul, nestrălucitorul „a reuşi”. De aceea privesc zîmbind declaraţiile revanşarde. A fost momentul lor, desfăşurat în total acord cu dimensiunile izbînzii, în acea insuliţă pierdută prin Atlantic, într-un restaurant-cort cu cîteva mese.

Calificare mică, mese puţine. La Bucureşti ar fi avut parte de o petrecere de dimensiunile populaţiei feroeze, care ar fi intrat întreagă, cu oi cu tot, pe Arena Naţională. Dar şi aşa s-a cîntat, s-a dansat, s-a dat peste nas. „Ălora” care n-au avut încredere, care au vorbit de rău, care au găsit pete în soare. Un soare gol cum ar fi scris Asimov. E foarte bine. E bucurie. O bucurie de şcolari care mîine trebuie să se întoarcă iar în bănci. N-au cucerit lumea, dar măcar se pot da mari în faţa iubitei.

Aş fi vrut să mă bucur sincer şi pentru bucuria românilor de fotbal. Dar nu pot pentru că nu o percep. O fi vina mea, o fi vina lor, nu ştiu. Cine altcineva poate fi de vină pentru că nu ne dăm peste cap de fericire? În fond, e o calificare după 8 ani urîţi, e o altă insulă după continentul Hagi-Popescu-Balint-Dumitrescu. Ura! Ura? Nu e nici în strigăt, nici în suflet.

Oscilăm între indiferenţă şi aşteptare. Doar în campania dinaintea CM ’98 am mai avut parte de o grupă atît de uşoară. Atunci Hagi a cerut statui. Erau neînvinşi. Ca şi cei de azi. Vă daţi seama?! Ce de drum! Al lor, dar şi al nostru. Nu mai coborîm în stradă pentru orice, avem mall-urile. Pe români calificarea simplă nu-i mai face să viseze şi cine îi blamează pentru asta nu înţelege pe ce lume trăieşte.

„Poporul” votează cu lacrimile rugbyştilor şi revenirile lor, cîştigătoare sau nu, pentru că toată planeta le laudă, în ciuda greşelilor exasperante. Dau oamenilor o imagine cu care aceştia se pot identifica. Paradoxal, ei s-au calificat la proba popularităţii. Fotbalul nu mai poate pretinde automat acest privilegiu. Nu mai e singur în galaxie.

De aceea percepţia e a unei pre-calificări. A unei halte. Românii vor altundeva. Să fie purtaţi în ochii planetei precum îi poartă Halep, nu doar în frunţile seci ale clasamentelor. Vor să fie vrăjiţi şi introduşi în lumea bună. Vor să se simtă mari şi tari. Şi respectaţi. Nu mai vor să audă că am făcut cel mai urît meci sau că am ieşit tîrîş-grăpiş din cea mai slabă grupă. Oamenii pot fi certaţi pentru asta. Dar (tele)comanda e la ei.