Şcoala vieţii
Cum ploaia nu poate fi oprită de acoperişul naţional, nici fotbalul nu se va lăsa călărit de legi

Un imens hohot. Amar. Asta te trece în legătură cu acest joc de-a şoarecele şi pisica dintre Rădoi şi FRF. Şi, în general, dintre orice încercare de a da fotbalului nişte reguli şi cultura ancestrală a acestui sport care crede solid că relaţiile, norocul, inspiraţia, şmecheria şi în general orice calitate nenormată stau la baza succesului. Becali îl face pe Rădoi primul „principal” fără bacalaureat al unei campioane, FRF îl interzice de a sta pe banca. Steaua îl promovează director sportiv, FRF îl opreşte de la a mai da indicaţii. Acum FCSB vrea să-l trimită în Moldova, ţara aceea care levitează fără graţie între cei doi poli magnetici ai pămîntului politic, pentru licenţa de care îl privează „organele” româneşti.
Pribegia lui e posibilă cu largul concurs al UEFA, care acreditează, doamnelor şi domnilor, o şcoală de fotbal superior la care te poţi înscrie fără diploma de Bac! Pi buni, hăi? Hohot. Noile gulere albe ale fotbalului duc, deci, o luptă pierdută. Vor putea cîştiga cîte o bătălie, dar nu şi războiul. Astăzi oamenii „de fotbal” se fac că le dau dreptate. Dau din cap, zîmbesc înţelegător, de la cei mai apropiaţi colaboratori pînă la cei care trebuie să suporte avîntul de legalitate care le cade cîş. Dar nu e decît mucava. Abia aşteaptă să se întoarcă vremurile bune. Cînd un făcut cu ochiul ţinea loc de ROAF.
Dică are dreptate. De fapt, Olăroiu are dreptate, pentru că el a spus-o primul. „Tata” Olăroiu. Copiii nu pot aştepta zeci de ani pentru a trece la treabă. Şi Dică zice la fel, cuvînt cu cuvînt. Culmea e însă că această şarjă anti-reguli vine de la unul care le-a respectat. Dică, declară chiar el, a făcut tot ce trebuie, a înnegrit caiete întregi, a lipsit o singură zi în ani pentru a se construi corect. El, singurul care mai iese public, nu antrenorul principal, care e acolo pe post de camuflaj, nu antrenorul de facto, care încearcă pe orce căi să ardă etapele. Dică e trimis la înaintare ca pe vremuri. Şi izbucneşte. Îşi aruncă frustrările către toţi contestatarii, deşi el nu poate fi acuzat de nimic. Iată miezul acestui sport sectar. Dică nu poate fi decît solidar. Iar solidaritatea se plăteşte. A intrat acum în gura tuturor din datoria de a-şi apăra „familia”, chiar dacă aceasta face toate năzbîtiile imaginabile.
În altă poveste, dar din acelaşi film, e şi Gică Popescu, acolo unde e. Familia fotbalului. O mare şi frumoasă familie, ca acelea în care cei buni mor primii. Această cultură a unui mediu în care golanii pot deveni vedete planetare, iar cvasi-analfabeţii pot căpăta statut de geniu nu va putea fi pusă la punct de reguli, structuri, ucazuri sau bice. Pentru că întotdeauna va exista un Chişinău, un Dică şi o hipnoză publică. În faţa tablelor de legi cu colţuri ascuţite mingea va fi mereu, mereu rotundă.