La bal în salopete

La palatul fotbalului s-au prezentat nişte cetăţeni cu ciocane şi chei franceze (de liga a doua)

Nici nu se terminase bine meciul cel mare al campionatului – la care veniserăm ca la pomul lăudat, dar în care la sfîrşit atîrnau doar două globuri, 0-0 – că s-a şi dat startul în adevăratul derby: acela al castelelor din Spania. Fiecare îşi cumpără cîte vrea, că oricum sînt din aer. Jucători cu turle şi poveşti de dragoste de gol. Becali a avut revelaţia nevoii de atacant, după aceea a penuriei de fundaşi centrali.

Dintr-o dată Tade nu mai e vîrf. E drept că n-a dat nici un gol din acţiune, a înscris doar o dată din penalty, şi acela transformat în cooperare cu portarul advers. De fapt, e prost exprimat. Steaua are atacant. N-are marcator. E poate momentul să amintim că a avut.

Îl chema – şi îl cheamă încă – Keşeru. De cînd a fost făcut pachet şi trimis în deşert pe niscaiva ţechini (neîncasaţi) au şi început să curgă lacrimile după el. Acum l-ar vrea înapoi, dar liber de contract şi cu salariul vechi. Da, puteţi să rîdeţi.

La Dinamo, chinul din repriza a doua – Ilie Dumitrescu a identificat o autostradă temporală de 30 de minute în care vojnicii lui Alioşa n-au călcat în careul advers – a dat naştere imediat anunţului de noi sosiri.

Atît de prompt este Rednic în a vorbi în orice conferinţă de presă, dar mai ales în cele de după meci, despre transferuri dorite, visate sau realizate încît s-a instalat o bizară senzaţie că Dinamo e încă în perioada de pregătiri. Că partidele din campionat sînt încă de verificare.

Nici nu apucase să răsufle uşurat după acest egal antrenorul că a şi anunţat sosirea unui mijlocaş croat, Palici, venit de la Krka (nu încercaţi să pronunţaţi!). Plus un atacant. Plus încă unul deja sosit. Un veritabil şantier. Şi o senzaţie grea de bricolaj. E ca şi cînd băieţii ăştia s-ar fi urcat într-un avion care a decolat fără o aripă. Şi nu, nu e o situaţie de simulator. E real. Da, puteţi să urlaţi.

Am văzut, în sumă, un cap de afiş al fotbalului românesc în care unii jucători păreau deja arşi, deşi sezonul abia a început, alţii erau prea tineri, aruncaţi în luptă precum făceau nemţii cu copiii în ultimele zile ale războiului, plus nişte cetăţeni care păreau din alt film.

Imaginea „Bizonului” e colosală, la propriu şi la figurat. Arăta a jucător de fotbal, da, dar de fotbal american. Frapant contrast cu subţirelul Rotariu, purtat ca o trestie de valurile meciului. În vreme ce de partea cealaltă Chipciu părea adîncit într-un dialog interior profund, netulburat nici de ratările singur cu portarul.

Aşa că la sfîrşit am luat-o de la capăt cu trăitul în viitor. În prezent am avut parte doar de un derby alb pentru zile negre.