Tandreţea tancului

E o constantă indiferent de epocile sportului: piscurile şi abisurile uriaşilor campioni

Cînd am văzut-o pe Serena suită pe scenă şi supraînălţată pe toace alături de Taylor Swift, sărbătorind, defilînd, comportîndu-se de parcă era în vacanţă cu doar cîteva zile înainte de Wimbledon mi-am amintit o poveste adevărată.

Într-un Tur al Franţei de prin anii ’60, cînd lumea nu lua chiar atît de în serios sportul (şi nici sportul pe el însuşi), toată caravana a fost invitată la un grătar oficial. Pentru ciclişti chemarea era, evident, de formă.

Nimeni nu pierdea seara dinaintea unei etape pentru o distracţie cu jurnaliştii. Cînd colo, surpriză! La eveniment a apărut însuşi Maiestatea Sa Jacques Anquetil, liderul cursei şi marele tartor al acelui sport. A mîncat şi a băut cot la cot cu ceilalţi voinici, spre uimirea presarilor care rămăseseră cu gura căscată, şi nu pentru că îi frigeau cotletele.

Maître Jacques s-a întors la hotel tîrziu şi uşor avariat. A doua zi tot plutonul era la curent. „Aha, şi-au zis adversarii francezului, carevasăzică vrea să ne ia la mişto. Păi, atunci să-l vedem la treabă!”.

Bănuiţi ce a urmat. De la primele pedale a început iureşul. Toată lumea ataca. Anquetil, zic martorii, nu arăta prea bine. La fiecare demaraj băieţii se întorceau spre el cu o privire de „sta-ţi-ar în gît!”.

S-au dezvoltat evadări epice. Regele urma să fie scurtat de cap. Dar veselia generală a murit brusc. Tipul în galben îşi revenea miraculos şi începea să îi la mînă pe toţi. I-a ajuns şi i-a depăşit unul cîte unul. A terminat primul. Avea să cîştige pînă la urmă 5 Tururi şi să-l piardă pe cel al vieţii, împotriva cancerului. Nu înainte să recunoască, pe ultimii metri, că s-a dopat vîrtos.

Marii campioni sînt aşa, oameni aparte, cu poveşti speciale, cu lumini orbitoare şi umbre groase. Sînt precum figurile istorice turnate în statui indiferent de cîţi morţi sînt îngropaţi sub soclu. Serena, ca şi Anquetil pe vremuri, e un amestec fascinant de tandreţe şi blindaj.

Mulţi o suspectează de teatru atunci cînd se arată bolnavă pentru ca imediat să-şi atomizeze victimele. Dar momentul de după semifinala de la Paris, cînd s-a sprijinit ca un copil pierdut de umărul lui Mouratoglou, a dezvăluit o fiinţă care tînjeşte să fie ca oricare alta.

De aici şi oboseala la care s-a supus, în stil de adolescentă, mergînd la un concert uriaş şi acceptînd să defileze pe podium, ca într-un vis de copilările. Serena nu mai poate fi însă un om oarecare. E sortită să îşi distrugă adversarele şi cîteodată chiar pe sine. Specialiştii spun că nu are contracandidată reală la Londra.

De la înălţimea podiumului din Hyde Park pare adevărat, indiferent de cîtă invidie şi dorinţă de răzbunare ar naşte şoldurile ei mari dansînd pe muzică pop. Serena pare să poată face orice, cu oricine. Marele Şlem? Posibil. Dar poate că mai greu va fi Marele Exit. Cel ratat de marele Jacques.