Învierea morţilor

Finala celor de la Berlin s-a jucat mai demult. Pe viaţă şi pe moarte

Personajul jucat de Harvey Keitel în ultimul film al lui Sorrentino, Youth, îi arată unei tinere printr-un binocu munţii în zare. „Par aproape. Acesta e viitorul”. Apoi întoarce lentilele şi le îndreaptă către persoane aflate la cîţiva paşi distanţă, care acum arată telescopate în depărtare. „Acesta e trecutul”.

Nimic nu e ce pare a fi. Şi cîteodată trebuie să te uiţi întorcîndu-ţi pe dos privirea. Aşa m-am holbat minute bune la spatele lui Tevez Apaşul. Din faţă e înspăimîntător, un adevărat copil al cartierelor periculoase, părăsit de mamă la şase luni şi de tată la 5 ani prin voinţa a 23 de gloanţe. Moaca lui arată toate acestea. Dar spatele… Carlitos l-a vizitat într-o zi pe Francisc. Papa Francisc.

La plecare a dat peste Capela Sixtină. Vă puteţi închipui întîlnirea. A urmat un an de zile de chinuri. Acum atacantul lui Juve are tatuată pe tot spatele una dintre scenele celebrului tavan, „Învierea morţilor”. Reproducerea e uluitoare. Te uiţi şi rămîi aşa. Cu ochii în pielea tăbăcită şi gîndul la munţi.

Pentru Tevez n-a sunat nici o trompetă sîmbătă. Dar meciul acela n-ar trebui judecat ca unul dintre învingători şi învinşi. Pe tot terenul a existat o singură tagmă magică a golanilor aleşi prin necunoscutele căi ale Domnului.

Între Gigi Buffon văzut mai demult cu punga de bani la o casă de pariuri, Pogba cel ale cărui fotbal devine invers proporţional cu sofisticăreala crestei, Tevez cel neînţeles dacă nu-l contempli din unghiul corect şi Pique, a cărui balistică impecabilă a flegmei propulsate pe costumul unui preşedinte merită un loc în Guinness Book, Neymar pentru care Jesus pus pe frunte n-are nimic de obiectat la sifonarea banilor din transferuri sau Suarez care a revigorat etic canibalismul nu e o nici o diferenţă de miez.

Toţi sînt copiii acestei minunate lumi noi, binecuvîntaţi de Sus şi adulaţi de jos. Şi levitează. Trăiesc un vis absolut. Ceea ce li se întîmplă faţă de ceea ce ar fi trebuit să păţească e dincolo de imaginaţie.

Tevez a jucat rău, a pierdut, dar e mai bine decît să fie împuşcat la intersecţia dintre două străzi desfundate. La Berlin, oameni care deţin o parte a planetei au sorbit din priviri fiecare strop de sudoare al unor tipi pe care n-ar da doi bani dacă nu i-ar cunoaşte din reclame.

Punînd binoclul invers aproape că îţi vine să îi îmbrăţişezi pe toţi aceşti supravieţuitori ca pe cei care debarcă, mai mult morţi decît vii, pe coastele Siciliei. Mîinile lor trebuie ridicate în aer ca ale boxerilor. Reuşita lor e aproape dovada irefutabilă că există ceva dincolo de noi. Ne înclinăm. Ne bucurăm.

Acum o sută de ani cine ştie prin ce docuri sau secţii de poliţie s-ar fi rătăcit talentul lui Messi. Cînd mai înjurăm lumea de azi să nu uităm şi asta. Sigur, putem să ne întrebăm prin ce blestem trebuie să-i suportăm pe toţi cei nechemaţi la această supă a bogaţilor. Dar poate nu azi.