N-ar trebui să ne fie un pic ruşine?
Nu departe de noi există o ţară. De fapt, nici că poate fi mai depărtată

Am tresărit cînd cetăţeanul român Serghei Ţvetcov a plecat, aşa cum avea să o facă şi Edi Grosu a doua zi, într-o lungă (şi condamnată) evadare în Giro. Ce conta, steagul ţării apărea constant pe ecran. Nu cumva să credem că visăm. M-am bucurat. Apoi m-am întristat. Serghei al nostru a terminat cu peste 7 minute întîrziere. Învingător a fost unul dintre colegii săi de fugă, un anume Polanc.
Habar n-aveam cine e. Dar ştiam ce e. E sloven. Un tip născut şi crescut în Slovenia. O ţară de vreo două milioane de suflete, un Bucureşti mai mic. Cine vrea să afle ce e cu Slovenia n-are decît să treacă pe acolo, chiar şi vîjîind pe autostrada care leagă Croaţia de Italia. Se poate opri într-o benzinărie să simtă mirosul. Mirosul ţării. Miroase, incredibil, a flori, a verde, a natură deşi bîntuie TIR-uri şi vacanţieri de toate etniile. Slovenia miroase frumos. Miroase a performanţă.
Această ţară de dimensiunile şi curăţenia unei batiste reuşeşte să aibă un sport care te sperie. M-am întrebat mereu cum de poporul acela minuscul întruneşte numărul necesar de practicanţi pentru a fi bun şi la baschet, şi la handbal, şi la hochei, şi la ciclism ori pentru a avea o reprezentare remarcabilă în atletism, canotaj, judo sau tir? Cum de a putut să ne provoace o traumă naţională la fotbal? M-am oprit cu întrebările la sporturile de iarnă, unde stau cel mai bine, aşezaţi pe un colţ al Alpilor. Logic. Alpii nu sînt Carpaţii.
Slovenii nu au mii de kilometri de munte, au fost nevoiţi să se organizeze cum au putut. Faceţi suma. Apoi comparaţi-o cu a noastră. Nu vă arde obrazul? O ţară trăită şi ea sub un fel de comunism, cu drama şi provocările recreerii, ajutată, veţi spune – dar poate că pe merit -, o ţară cu industrie, dar fără cantităţi industriale de figuri întemeietoare, fără viteji care au gîndit naţiunea din vremurile cînd nici măcar termenul nu se inventase, se descurcă enervant de bine în ceea ce obişnuia să fie mîndria noastră naţională. Cum aşa, să ne bată la fundul gol?! Ar trebui să înţelegem ce se întîmplă acolo.
Cine ştie ce am putea găsi. O structură. O organizare. O legătură organică a sportului cu viaţa. O drenare eficientă a performanţei. Relaţii cu Occidentul care să preia talentele şi să le perfecţioneze. Investiţii inteligente, către disciplinele cu potenţial performant şi nu o răspîndire fără sens a sărăciei între zeci de sporturi. Puteţi completa lista. Şi da, nu-i uitaţi pe demnii voştri reprezentanţi politici, cei pe care i-aţi votat (chiar şi cînd nu aţi făcut-o) şi care au decis să ucidă sportul! Mă uit la Slovenia şi nu-mi vine să cred. E o ruşine care apasă cît Burj Khalifa pe capetele noastre. Sigur, dacă le mai avem.