Bicicletă cu motor, du-mă şi pe mine-n zbor!

Un sport se întoarce la origini cu ajutorul tehnologiei de ultimă oră

Tocmai cînd ciclismul părea că s-a vindecat de boala dopajului, apare o nouă problemă. Motoraşul disimulat în cadrul bietului vehicul pe două roţi.

În burta monstrului

Faza descrisă în l’Equipe e de filme poliţiste. Undeva în Bucureşti … sau poate în Budapesta? … Staţi puţin, poate fi cazul singurei confuzii inverse? Nu contează… Deci… Pam-panaaaan! Un tip rulează pe o bicicletă. Tricoul cu fermoar lung îi flutură deschis. Normal. Camera de luat vederi trece zgîlţîindu-se pe vitezometrul maşini din care filmează. 80 la oră, frate!!! Şi ăla pare că a ieşit la o plimbare în parc. Bicicleta e una normală de curse. Ungurul Istvan Varjas le arată reporterilor mai tîrziu minunea, în portbagajul furgonetei închiriate, ascunsă sub pături. Bicicleta. Nu. De fapt, The Bicicleta! La exterior, ca oricare alta. Dar o dată apăsat un buton ascuns sub cauciucul care îmbracă manetele frînelor roţile încep să se învîrtă singure. Tare! Adică, se învîrt tare. Problemă: motoraşul ascuns pe undeva (În cadru? În butuc? Mister şi groază!) face un zgomot ca de fierăstrău electric, zic martorii. Poţi scăpa „cu viaţă” într-un pluton compact? Nu, clar. Dar pe o căţărare sau pe pavate, în urletele infernale ale mulţimilor şi sirenelor? Probabil că da. Ungurul zice că a inventat bicicleta care bate dopajul şi pretinde pentru „bebeluşul” său între 100.000 şi 120.000 de euro. Am luat-o razna?

Un sport incorijibil?

Cînd Uniunea Ciclistă Internaţională a mandatat o comisie independentă să investigheze lumea cea mai mînjită a galaxiei efortului, puţini au crezut că va rezulta cel mai sincer, nefardat şi nepolitizat raport întocmit vreodată. Şi mai ales că va fi dat publicităţii. Dincolo de degetul acuzator asupra conducerilor succesive ale UCI, care n-au rezolvat, ba chiar au încurajat prin pasivitate dopajul (Cucu! Se aude şi pe la alte federaţii?), revelaţia cea mai surprinzătoare pentru noi toţi a fost despre pericolul trişatului cu ajutorul motoraşelor disimulate în biciclete. Pentru Brian Cookson, şeful UCI, nici o surpriză. În Paris-Nice şi Milano-San Remo s-au efectuat controale asupra bicicletelor şi camioanelor echipelor. Rezultatul? Nada, rien de rien!

Bicicleta care nu vrea să se oprească

Varjas: „Inspectorii pot tăia bicicletele în mii de bucăţi, nu vor găsi nimic” (l’Equipe). Beznă adîncă. Adevărul e că nimeni n-a fost prins cu această oroare, dar mulţi susţin că ea e folosită pe sub nasul nostru, precum EPO în anii ’90. Au şi un fel de probe. Turul Spaniei 2014. Ryder Hesjedal, cîştigător în Il Giro doi ani mai devreme, cade, dar, bizar, roata din spate continuă să se învîrtă antrenînd bicicleta într-o mişcare de titirez, întrerupă doar de o motocicletă care intră în ea. Dacă nu, cine ştie, poate s-ar fi învîrtit pînă la Madrid… Replica e vizibilă pe acelaşi motor (de căutare video). Oameni care demonstrează că roata se poate învîrti o vreme din inerţie şi poate antrena întreaga structură. Dar nu e tot.

Plimbarea de pe pavate

Mur du Grammont e un templu, o legendă. O pantă mitică în Turul Flandrei la capătul căreia zeii sînt despărţiţi de muritori. În 2010 Tom Boonen e în superformă. Urcă „zidul” mai repede ca niciodată. Mică problemă. Fabien Cancellara tocmai l-a lăsat de căruţă rulînd aşezat în şa, ca într-o plimbare de duminică. O săptămînă mai tîrziu, în Paris-Roubaix, elveţianul reface demonstraţia de forţă. Dar cînd? Imediat după ce îşi schimbă bicicleta, deşi nu spărsese nici un cauciuc. Avea să spună că frîna îi freca de roată. Da, ok… O echipă de filmare, fără îndoială dornică de senzaţionalul dubios la care se dedau jurnaliştii în general, n-a putut să-i filmeze bicicleta, parcată în fundul camionului echipei. Şi nu e singurul. Au refuzat şi alţii. Iar cînd au venit inspectorii să le demonteze maşinăriile s-au revoltat. Durează prea mult! Da, au dreptate. Nu mai puţin ca răbdarea noastră.

Dopajul care nu omoară

Ciclismul e pe punctul să sară din Epoca de Piatră direct în dimensiunea Star Trek. Un motor disimulat în bicicletă poate fi acordat la micul computer care măsoară frecvenţa cardiacă şi pus să pornească abia atunci cînd rişti să intri în „zona roşie”, pulsaţia de la care începe să se acumuleze acid lactic în proporţie geometrică, ceea ce duce la extenuare. În felul ăsta împuşti doi iepuri, înaintezi fără efort şi îţi refaci concomitent forţele. Astfel, folosirea instrumentului infernal e limitată, ca şi riscul de a fi prins. Bingo! Nu trebuie să devii Superman, ci doar să cîştigi pe loc cîţiva waţi în aşa fel încît să ajungi plin de transpiraţie la sosire, dar înaintea tuturor. Vă puteţi întreba: de ce, atunci, nu folosesc toţi acest ajutor magic?

Frica, profesorul perfect

Posibil răspuns: pentru că potenţialii lor trişori, spre deosebire de ai noştri care bagă mîna pînă la umăr în „dulceaţă”, ştiu că nu trebuie să exagerezi sub pedeapsa de a declanşa o explozie atomică. Sponsorii ar fugi ca de ciumă, un sport ar fi în pericol de dispariţie. Plus că invenţia costă al naibii de mult, ciclismul nu e fotbal. Dar tentaţia, raportat la dopaj e mare şi logică: cîştigi fără să îţi pui sănătatea în pericol. Reversul: primul care va fi prins va fi linşat moral. Din doping îţi mai puteai reveni, din aşa ceva niciodată. Iată avantajele şi riscurile celui mai trăsnit scandal din ciclism, unul care, aparent paradoxal, leagă universul modern al acestui sport de începurile sale.

Povestea merge (mult) mai departe

În primii ani ai Turului Franţei, pe la 1900 şi un pic, unii dintre rutieri se aranjau să ia trenul, coborau puţin înainte de sosire şi apoi pedalau pînă la finiş. Azi, lumea a evoluat. Nu mai sui bicicleta în tren. Faci trenul mic, mic de tot şi îl sui, pe el, în bicicletă. Un fel de BGV, Bicyclette de Grande Vitesse. Ferească Sfîntul, ar fi scuipat în sîn ţăranii de pe ogoarele încă nemăcinate de Marele Război!

(text inspirat şi de un articol din l’Equipe)