Savuraţi călătoria!

Cu Halep, sîntem prea săraci ca să ignorăm bucuria

„Feel the joy of being alive/ The day that you stop running/ Is the day that you arrive”. Versurile de inspiraţie „oriental wisdom” ale trupei Morcheeba răsună adesea prin locuri publice. Posibil să ne atingă înăuntru, dar mai apoi trecem pe lîngă ele ca şi cum n-ar fi fost. Ele se potrivesc de minune aventurii pe care ar trebui să o trăim alături de Simona Halep. În aceste vremuri e la modă să scrii avizat, pasionat sau interesat despre această sportivă. E ca un Everest pe care îl urci într-o telecabină. Nu fac excepţie. Acestea fiind spuse, aş avea o propunere. Dacă tot călătorim alături de ea, ce-ar fi să ne bucurăm cu toţii, şi Simona, şi noi, de excepţionalul destin?

În ziua în care ne vom opri din alergat, abia atunci vom ajunge. Cine aleargă după cine? Noi alergăm după Simona împingînd-o să răzbune toate nereuşitele ultimilor ani, de cînd am dispărut practic de pe harta lumii sportului. Simona aleargă alergată de noi, dar încă şi mai mult de propriul „kwan”, după termenul exprimat de Cuba Gooding Jr. în „Jerry Maguire” care înseamnă dragoste, respect, comunitate şi bani. Un soi de Nirvana a campionilor. Halep e în galop spre aşa ceva, nici n-ar avea cum să nu fie. E o jucătoare care a urcat treptele cîte trei, cîte patru. Acum însă, distanţa dintre ele a devenit atît de mare încît n-ar mai trebui să le sară, ci să le urce cîte una, atentă să nu se împiedice şi să se rostogolească înapoi la baza scării. S-a mai văzut. De aici încolo, ceea ce probabil că Halep va trebui să înveţe singură e că nu acumulările cantitative, ci cele de substanţă vor face diferenţa. Va trebui, pînă la ultima moleculă, să „simtă” tenisul. Să-l „inventeze”. Iar noi va trebui să învăţăm răbdarea. În fine, noi şi ea sîntem chemaţi să trăim împreună bucuria. Să ne umplem de ceea ce ni se întîmplă.

Nu e vreo filosofie preţioasă. Nu înseamnă să experimentăm o stare de beatitudine blegoasă şi osanalică în faţa fenomenului Simona. Obişnuiţi de veacuri cu vreun tătuc, nu e cazul să adoptăm acum o mămucă. Critica e necesară chiar şi vedetelor absolute (poate mai ales lor). Zic doar să nu scăpăm momentul. Meciul cu Caroline Robotniacki a fost exemplar. Nervi, incredulitate, bucurie, cădere, extenuare. Adică viaţă mustind, ca un cadou, ca o hrană esenţială. Poate că Halep asta are să ne dea, posibilitatea de a parcurge o bucată de viaţă trăind fără rest. În rest, trofeele rămîn ale ei.