Glonţul care a spart petrecerea

Cînd El Galactico e decis de o fază ca la Năvodari sau Waterloo

Pasa lui Benzema pentru golul lui Ronaldo ar trebui pusă într-un muzeu. De vizitat obligatoriu. Ok, Bale n-ar avea drept de acces. Real călărea El Clasico, se distra descărcîndu-şi pistoalele milimetric pe lîngă corpul fragil al Barcei, ca într-un western paella. Nişte cai de rasă tropăind printre pitici de grădină dintre care cel mai cel, Messilică, avea o treabă mică în fundul curţii. Abonat la absenţi, cum ar zice Mathieu. Apoi, fix ca în fimele cu tîlc, ăla mai pricăjit îi trage voinicului un şut acolo unde îl doare mai tare.

Faza e simplă, banală, de nivelul abecedarului. Într-atît încît mulţi trebuie să-şi tot dea de atunci întruna palme peste frunte. E ca şi cum un academician ar fi încurcat de o adunare simplă. De fapt, e povestea oricărei mari bătălii. Napoleon, cît era de plin de sine, a priceput repede: oricît ar fi de bine pregătită o luptă, deznodămîntul ei e determinat de amănunte imposibil de prevăzut. Un şarpe muşcă de picior calul comandatului care ridică mîna pentru a-şi atenua căderea şi astfel dă fără să vrea semnalul unui atac prea timpuriu. Dezastru. Dar cel mai frecvent se întîmplă ca oamenii să fie muşcaţi de propria suficienţă. Venin letal.

Cînd Alves primeşte mingea în lateralul propriului teren în faţa lui nu e nimeni. Apare Isco, dar continuă să nu fie nimeni. În intervenţia madrilenului am revăzut o parte din indolenţa unor pauperi din Liga Întîi. Imersat în fascinaţia produsă de atacul realist, tipul şi-a închipuit că orice minge trimisă către apărarea sa e doar începutului unei noi ofensive a „albilor”. De aceea el ridică, asemenea unei balerine greoaie, un picioruş inutil menit nu a stopa balonul, ci a crea senzaţie în tribună. Omul părea obosit de glorie şi un pic plictisit de rezultatul care se ştia deja. Agasat că totuşi trebuie să mai joace pentru a-l obţine cînd, de fapt şi de drept, ar fi trebuit ca arbitrul se oprească meciul, să fie recunoscută public superioritatea Realului şi să i se acorde victoria în aplauzele adversarilor.

Ciudat, dar nu s-a întîmplat chiar aşa. Mingea a zburat peste cele două echipe scurte către Suarez şi fatalitatea şi-a continuat şarada. Ramos era destul de în spate ca să anuleze off-side-ul în vreme ce Pepe destul de în faţă ca să-l piardă pe Canibal din mers. Iar mai apoi şutul – o minunăţie! Perfect inestetic şi îngrozitor de eficient. „Dinţi de fier” nu a tras tare, n-a vrut să rupă plasa, nu. A vrut să dea gol. Şi a avut glezna să o facă. Oricît de deraiat ar fi acest fotbalist care muşcă la propriu din duşmani, trebuie să-i fie recunoscut acest talent, acela de a înscrie goluri extrem de nepublicitare. Dar care se pun. Şi care, cîteodată, schimbă soarta. Ceea ce s-a şi întîmplat. Gol, meci şi titlu. Dintr-o „prostie”. O fază de gîgă. Da. Ştiu, pentru atîta lucru Ronaldo nu va dispărea din reclamele la şampoane. Of!