Noapte fără stele

Houellebecq, scriitorul scandalos, spune că trebuie să identifici rănile unui popor, să pui degetul şi să apeşi cu putere. Asta au făcut rapidiştii Stelei.

„Cum naiba de ne-au bătut distruşii ăştia?!”. Nu trebuie să ne ruşinăm, aşa vorbesc fotbaliştii. Sau […]

Houellebecq, scriitorul scandalos, spune că trebuie să identifici rănile unui popor, să pui degetul şi să apeşi cu putere. Asta au făcut rapidiştii Stelei.

„Cum naiba de ne-au bătut distruşii ăştia?!”. Nu trebuie să ne ruşinăm, aşa vorbesc fotbaliştii. Sau măcar aşa gîndesc. Probabil că întrebarea asta plutea în minţile din bezna Ghencei, cu heblul tras peste sărbătoarea rapidiştilor. FC Steaua B se află, paradoxal, într-unul dintre cele mai bune şi mai proaste momente ale istoriei. E plină de bani şi goală de substanţa istorică, domneşte peste campionat, dar e părăsită de supuşi. Duminică seară, în plină sărbătoare de Mardi Gras, regelui solemn şi cam împăiat al Ligii i s-a pus un nas de clovn.

Aşa a participat, chiar şi fără voia sa, la bucuria celor vii. Rapid, cu spiritul ei de gaşcă de pe maidanele dispărute, a demonstrat ce poate salva fotbalul. O chestie banală, arhicunoscută şi mereu uitată: pasiunea. Nevoia de a iubi altceva în afară de cifrele din conturi. Rapid e o echipă săracă a săracilor, dar măcar ştie cine e. Steaua abia acum începe să afle că este doar o prelungire în vid a unui spirit glorios. Premieră istorică: echipa cea mai unită din toate timpurile, cu identitatea cea mai solidă, a ajuns un simplu vehicul financiar care se desprinde de haina trecutului cu voioşia cu care arunci la „murdare” un tricou transpirat. Becali a făcut ca Steaua să nu intre în comă sau moarte, să nu treacă prin „rapidizare”. Dar a supravieţui nu înseamnă a trăi.

Trei puncte minus sînt nimic. Bătaia luată de la Rapid e despre altceva, mult mai profund. Gâlcă a purces instantaneu la spus adevăruri: au fost aduşi jucători peste capul lui (mersi, ştiam), sînt înlăturaţi din lot, fără voia lui, fotbaliştii care nu vor să prelungească (ştiam şi asta), iar pe deasupra mai dă tîrcoale şi Reghecampf (ha, ha!). Deci, nimic nou. Nou e ceea de rezultă din toate astea. Răbufnire, dezvelire de resentimente adînci. Dispariţia oricărei perdele de limbaj. Crevasele se înmulţesc, între FC şi Armată, între gloriile aliniate de o parte şi de alta a sîrmei ghimpate, între Becali şi antrenor. Sînt prea multe fronturi. Şi iată că e nevoie, ca în istoria oricărei puteri a lumii, să apară cîţiva băieţi hotărîţi care să zguduie zidurile pentru ca marea cetate să rişte prăbuşirea din interior.

Ne tot întrebăm cine ar putea cu adevărat să împiedice FCSB să cîştige încă un titlu. De duminică seara înspre noaptea fără lumini am căpătat singurul răspuns posibil: Steaua. Aceasta e mare bătălie. FCSB versus Steaua. E singurul adversar pe care Tănase şi compania nu-l pot dribla, nu-l pot face din gleznă. Steaua se luptă cu ea însăşi, un meci aspru pentru care nu a fost antrenată niciodată. Întrebarea e dacă va mai rămîne ceva sau cineva în picioare după acest război.