(D)efectele vorbirii
Destui trăitori din fotbal defilează legaţi la gură. Datul după cireş îi face incolori, inodori şi insipizi într-o ligă care are nevoie de comunicatori.
Cîteodată cînd vezi un om din fotbal cu un microfon la gură ţi se strînge inima. […]
Destui trăitori din fotbal defilează legaţi la gură. Datul după cireş îi face incolori, inodori şi insipizi într-o ligă care are nevoie de comunicatori.
Cîteodată cînd vezi un om din fotbal cu un microfon la gură ţi se strînge inima. Ce va zice? Dar mai ales, ce nu va zice? Cum va încerca să scape de toate întrebările presupus dificile? Cum va dribla toate subiectele care ar putea supăra? Ideea e veche şi are rădăcini în sistemul care ne-a presat atît de mult pe cît ne-am lăsat apăsaţi. A curba spatele, a înainta pe şest, a nu naşte controverse. Şi, în general, a nu naşte nimic. Pentru că oamenii care n-au nimic de spus, care îşi parchează personalitatea într-un dulap închis cu trei lacăte, se vor aplatiza pînă la nefiinţă. Nu e despre a-ţi lua în şpiţ angajatorul sau a crea cu tot dinadinsul scandal. Ci despre a vorbi cu sens. Despre a ucide ritualic formulele de genul „să facem să fie bine”, care ucid inteligenţa. FRF a iniţiat cursuri de comunicare cu juniorii şi asta e bine. Ar fi minunat dacă i-ar lua un pic la şcoală şi pe antrenori şi jucătorii conscraţi ai unui fotbal plătit gras, care nici măcar din vorbe nu vrea să ne păcălească.
Din păcate, oamenii tineri, ăia de au „viitorul în faţă”, sînt cei care oferă adesea o tristă reprezentaţie. O să ziceţi că Şumudică sau Cârţu, tipi cu exprimări îndrăzneţe şi colorate, pot avea o voce pentru că au ajuns la un nivel de recunoaştere. Dar e invers, sînt acolo unde sînt tocmai pentru că au avut tupeu şi chiar dacă au supărat ori au suferit consecinţele unei limbi prea ascuţite au o trecere vizibilă prin această viaţă. Iată de ce un Chipciu sau Latovlevici, cu toate exagerările, subiectivismele crase sau ciudăţeniile lor, sînt de preferat altor „cuminţi”. Unii par irecuperabili, pentru alţii, cum ar fi Mihai Teja sau Paul Papp, oameni cu bun-simţ şi valoare, ai vrea să se inventeze o injecţie cu curaj şi consistenţă. E păcat să rămînă la o limbă închisă, care nu-i promovează nici pe ei şi nici meseria pe care o fac, care are disperată nevoie de imagine. Pur şi simplu, ei şi alţii asemenea ar trebui să ştie că banii care se plătesc pentru fenomenul în care trăiesc nu sînt doar pentru datul cu piciorul în minge. Iată-l pe Keşeru, crescut în Vest. Iată exemplul unui om ale cărui declaraţii nu plictisesc, care îşi poate chiar dezvălui angoasele (după ratările din EL) fără frică. Claudiu nu „face spectacol”, nu provoacă subiecte tabloide, nu-şi dă „chiloţii jos”. Deci, se poate să nu fii Cristea ca să faci prima pagină. Dar el a respirat într-o lume în care ca să iei trebuie să dai. Să nu joci la alibi, nici măcar după meci.
Înainte de a fi primit după un aur la Elysee de Sarkozy, Claude Onesta, antrenorul cu o roabă de medalii în handbal, şi-a reexprimat simpatiile de stînga. Apăsat. Noi am ajuns deja la 25 de ani distanţa de dictatura care ne lega limba sau ne-o făcea prea moale. Acum nu mai există chiar nici o scuză.