Nimic nou în ochii lor

O înfrîngere nu-i sfîrşitul lumii. Am ajuns acolo unde nu mai există nici măcar o lume care să se sfîrşească

Nu, nu e adevărat că România n-a mai învins Norvegia la handbal fete de 14 ani. Adevărul e că n-a […]

O înfrîngere nu-i sfîrşitul lumii. Am ajuns acolo unde nu mai există nici măcar o lume care să se sfîrşească

Nu, nu e adevărat că România n-a mai învins Norvegia la handbal fete de 14 ani. Adevărul e că n-a învins-o niciodată. Nici în meciul pentru bronz din ’93, nici în sferturile din ’95, nici un an mai tîrziu, cînd la Euro nordicele au smuls un egal şi s-au dus să ia argintul. De fiecare dată Norvegia ne-a oprit din drum către ceva, dintr-un soi de împlinire. În meciul din 2000, în Polivalentă, fetele lui Breivik erau la odihnă după bronzul olimpic. În locul lui Grini apărea păluga Hammerseng legănînd mingea cu două mîini ca pe coada unei bîte de baseball. Le-am bătul grav, dar inutil la scară istorică. N-am luat medalie, n-am crescut în grad. De fapt, prinvind-o pe Aurelia Brădeanu în dezintegrarea cuminte de la Debrecen am reîntîlnit ochii plini de doină de după ratarea singură cu portarul în ultimele secunde ale semifinalei din ’99 cu Franţa. A trecut mult timp de atunci, da. Dar e ca în Interstellar. E ca şi cînd ele ar fi plecate pe lîngă o gaură neagră. Doar noi, la reîntîlnire, sîntem mult mai bătrîni şi deloc mai înţelepţi. Ele au rămas proaspete şi minunate, neatinse de vremuri, de deveniri şi de tristeţi. Sînt aşa cum sînt.

„Aşa a fost să fie”, a declarat emblematica jucătoare exprimînd insondabilul infinit românesc. E destul de clar. Lucrurile vor fi sau nu vor fi după cum ni se va da. S-ar putea să fie, dar să ne lase la fel de nelămuriţi ca şi dacă n-ar fi. După zeci de ani de dese ratări şi cîteva emoţionante succese arătăm de parcă tot n-am avea habar de ce ni se întîmplă ceea ce ni se întîmplă. Suportăm realitatea în loc să o transformăm. De aceea trăim în buclă. Aceiaşi oameni, aceleaşi cuvinte, acelaşi Tadici, aceiaşi nervi. Între timp, imperii s-au construit, au înflorit, au decăzut sau au fost lăsate moştenire. Ulrik Wilbek cu ale lui nebunii aurite, Marit Breivik şi aurorele ei boreale, Olivier Krumholz, veşnic franctiror împotriva marilor armate. Au venit, au cîştigat, au plecat. Mai sînt şi altele de făcut în viaţă.

Noi nu reuşim să consumăm un prezent care se întinde ca un gumilastic de vreo 20 de ani. Dacă nu ne vom trezi – sau dacă nu ne va trezi cineva – din acest vis fără sfîrşit, vom continua ziua cîrtiţei închipuindu-ne orice, că avem ghinion, că ne fură arbitrii, că dacă ar fi fost cutare sau cutare istoria s-ar fi scris altfel. Dar istoria nu se mai scrie deloc, am rămas cu pana deasupra hîrtiei şi cu gîndul aiurea. Deşteptarea! Nu ştiu ce mai poate fi făcut acum, dar măcar fetele acestea care ţin capul în pămînt la time-out ar putea să se revolte. Un deces în linişte mormîntală ar fi cu adevărat insuportabil. Dacă nu pot să bată, măcar să se zbată. E ultima onoare a celui care vine cu săbii şi cai la o luptă cu mitraliere şi tancuri. După care ar trebui să înceapă o altă poveste. Aceasta nici măcar nu mai adoarme copiii, îi sperie.