Străinul care votează acasă

Ultimele evenimente ne luminează. Despre un lung drum al nopţii către zi.

Se strigă. Se urlă. Se cîntă imnul. În imagini mişcate, fără şarf, se văd românii de la cozile exasperării. Fac frigul pe străzile civilizate din faţa clădirilor de […]

Ultimele evenimente ne luminează. Despre un lung drum al nopţii către zi.

Se strigă. Se urlă. Se cîntă imnul. În imagini mişcate, fără şarf, se văd românii de la cozile exasperării. Fac frigul pe străzile civilizate din faţa clădirilor de patrimoniu ale ambasadelor. Protestează pentru o patrie pe care ar dori-o altfel. Nu vor să plece acasă. De fapt, unde e acasă? Imaginea lor îţi strînge inima. Pentru o zi au fost kurzi fără de ţară. E adevărat însă că ei, ca şi noi, au mereu această opţiune, să ne schimbăm ţara. O putem face şi din exterior, dar adevărata luptă e aici. Poate fi aceea a rezistenţei în faţa bădărăniei, a făcutului cu ochiul, a micului trafic de interese, a limbii române schingiuite. A miştoului ieftin, pîndind de după fiecare uşă sau birou, expresia unei groase şi istorice frustrări. Poţi lupta vorbind calm şi egal, abţinîndu-te de la venin atunci totul te îndeamnă la asta. În această luptă „străinii reîntorşi” trebuie să fie în prima linie. Cei care au trăit într-un sistem şi nu mai vor să trăiască în altul. Sînt cîţiva. Gâlcă e unul dintre ei.

Nu e un antrenorul ideal şi nici omul perfect. Dar nu sesizaţi o absenţă din peisajul campioanei? Lipsesc înfierarea şi agresivitatea ca proiect. Au dezertat înfumurarea şi reacţiile viscerale la tot ce nu convine. Unii zic, poate pe drept, că dacă nu te dai cu fundul de pămînt şi cu capul de pereţi nu vei impune respect şi vei fi furat. Dar uitaţi unde e Steaua de azi, cea care umblă fără o bîtă în mînă: tot pe-acolo unde era şi în trecutul mînios. După episodul Kovacs, imediat după, Gâlcă a reacţionat trist, dar măsurat, iar după victoria la scor în faţa lui Dinamo n-a sărit pînă în tavan, n-a apăsat pedala ironiilor „jmechere”. De fapt, refuzul zarvei ar putea naşte bănuiala unui drum coerent.

Deocamdată, cel al lui Gâlcă a fost unul de supravieţuire, multe s-au întîmplat fotbalistic parcă fără controlul antrenorului. Gâlcă a încasat de peste tot, de la criticile unora dintre măreţele umbre steliste pînă la toanele lui Sînmărtean. A rezistat. A ieşit viu chiar şi din marele eşec financiar – ratarea Ligii Campionilor. Poate şi pentru că atunci cînd a avut ceva de reproşat nu a ridicat tonul, ci a făcut-o continuu şi apăsat, ca un om care ştie că adevărul repetat calm e mai tare decît minciuna ţipată. Nu e întotdeauna, dar lecţia rămîne. Gâlcă nu e un tip strălucitor, nu e un mare conducător de oameni. E doar parte din veriga care trebuie întărită pentru a face dintr-o populaţie un popor, acel gen de cetăţean care nu e nici Ştefan cel Mare şi nici iobag. Prototipului omului mediu deloc mediocru, posibil şcolit în Vest şi revenit pentru a munci acolo unde îi sînt rădăcinile. Sigur, Gâlcă a avut oportunităţi pe care alţii nu le au, dar să nu uităm că nu a aterizat direct la Steaua. Iar cariera şi-a construit-o fără pile şi proptele. Cîţi trebuie să fie ca el pentru a nu ne mai face de băcănie în marile capitale europene, la ceas de seară?

Dacă Gâlcă a votat sau nu, sau dacă va vota nu ştiu. Azi e important, dar între două urne mai e o viaţă ca un lung şir de voturi invizibile. Funcţie de ele vom putea privi deznodămîntul alegerilor viitoare precum Costel rezultatul unui meci, fără deznădejde sau exaltare, fără frică şi fără reproş.