Simona, ne e foame!
Noi nu trăim meciuri alături de Halep, ci bătălii epice care să ne schimbe destinul.
Am fost chemaţi duminică la o petrecere şi de-abia începuse cînd a venit o domnişoară cu privire neagră şi ne-a spus că gata, distracţia s-a […]
Noi nu trăim meciuri alături de Halep, ci bătălii epice care să ne schimbe destinul.
Am fost chemaţi duminică la o petrecere şi de-abia începuse cînd a venit o domnişoară cu privire neagră şi ne-a spus că gata, distracţia s-a terminat! A stins luminile şi ne-a aruncat răstit că trebuie să plecăm acasă, haide, haide, repejor! Şi uite aşa dopurile de la şampanii n-au mai sărit, ţoalele de party au rămas netranspirate. Am ieşit sub un cer rece şi închis, în timp ce Simona şi sirena schimbau la cald dulceţuri. Una era cea mai bună din lume, cealaltă, cea mai corectă de pe glob. Mersi, preferam invers. O ţară a lăsat să-i scape un lung oftat şi un sonor ghiorăit de maţe. Ne era foame, n-apucaserăm să băgăm în gură nici măcar un dumicat din această enormă prăjitură promisă. Ne-am temut de o indigestie şi pînă la urmă am salivat cu ochii. Mi-a venit atunci în urechi celebra şi eterna exclamaţie atît de corect greşită din seara uneia dintre cele mai mari bucurii sportive ale acestui tărîm: Sîntem finaliiiiişti! Da. Etern finalişti. Chiar şi atunci cînd cîştigăm.
Mizăm pe Simona să distrugă tocmai acest blestemat apriori. Cel care ne-a interzis aurul sau podiumul la nesfîrşit cu handbalul feminin, singurul sport cu care mai ajunseserăm pînă aproape de vîrf. Numai că ea are un stil aparte de a se căţăra în viaţă. Dacă facem efortul de a ne desprinde de reflexele unei ţări în care admiraţia virează adesea în odă putem să încercăm a privi prin ochii străinilor. Şi ce vedem? O jucătoare care îşi depăşeşte constant limitele, cu cel mai puţin ofertant trup pentru performanţă, oscilînd între victorii şi abandonuri, între meciuri uriaşe şi prestaţii cuminţi, fără revoltă împotriva celor care aproape o bat fizic cu racheta. Faptul că vine din această ţară-problemă nu contează. Ajunsă între cele mai mari e judecată fără milă. Pentru că nu e nici Bouchard, nici Ivanovici şi nici Şarapova trebuie să le bată rău pe toate, mereu, ca să apară cu poze mari în reviste. Pierzînd în tăcere la Williams, Halep le-a luat multora o piatră de pe inimă. Pentru ei prinţesa noastră e un paj. N-o vor aşeza pe nici un tron, trebuie să li-l smulgă. Bănuiesc că Simona ştie. Bănuiesc că şi-a propus nebuneşte asta. În ciuda braţelor căzute din finala cu surioara, e clar că Halep nu va rămîne pe veci finalistă. Atît că noi vrem mai mult. Ne trebuie ceva epocal, să ne ia şi pe noi cu ea în legendă, să ne alunge demonii. Sîntem doi pe un balansoar, Simona într-o parte, noi în cealaltă. Acu’ să te vedem, poţi să ne urci pînă la cer?
Meciul Halep-Williams la cel mai înalt nivel încă n-a avut loc. La Singapore, cînd n-a fost una, cînd n-a fost cealaltă. Dar ce fertilă aşteptare!