(P) Nimeni nu e lăsat în urmă » Corespondență specială din tabăra de Fotbal Coca-Cola din Brazilia
Timp de două zile ritualul s-a tot repetat. Un tip pîntecos, în echipament sportiv, mînuind o tablă cu jetoane magnetice în faţa unor puşti cu crampoane aşezaţi în iarba reavănă. Jetoanele se mişcă frenetic. Se duc spre poarta adversă desenată […]
Timp de două zile ritualul s-a tot repetat. Un tip pîntecos, în echipament sportiv, mînuind o tablă cu jetoane magnetice în faţa unor puşti cu crampoane aşezaţi în iarba reavănă. Jetoanele se mişcă frenetic. Se duc spre poarta adversă desenată la capătul tablei, revin, se regrupează şi se răsfiră la loc.
Tipii de pe gazon mai iau cîte o gură de apă. Din cînd în cînd îşi aud numele şi dau din cap. „Luis, dai drumul mai repede la minge, Rames, nu vreau să ţopăi ca un pinguin, pasează şi apoi demarcă-te. Radu, cînd eşti fundaş stînga şi acţiunea se petrece în dreapta, strîngi lîngă Marwan. Nu mai cădem în repriza a doua, da? Şi nu pierdeţi mijlocul. Nu le lăsaţi spaţii! Sounds good? (Ne-am înţeles?)”.
Puştii, transpiraţi leoracă, dau din cap. Coach Eduardo le zîmbeşte şi îi îmbărbătează. La Copa Coca-Cola din Brazilia peste o sută de tineri din 20 de ţări împărţiţi în 12 mini-echipe, patru de fete şi opt de băieţi, îşi dispută trofeele de-a latul terenurilor. Linia dintre „să ne simţim bine” şi „trebuie să cîştigăm” e din ce în ce mai subţire. Pînă şi antrenorii, chiar dacă pînă la căpăt nu e doar o mască, alunecă în oala care fierbe de ambiţii. După ce echipa Hapiness, cu Radu Neamţ, reprezentantul României, în formaţie, a pierdut semifinala în care se calificase cu victorii pe linie (ce show a făcut coach Eduardo la adresa unui arbitru demn de cei de la Cupa Mondială!) antrenorul le-a cerut ferm: „I want my medal!”. Ok, era doar o formă de a nu lăsa amărăciunea ratării finalei mare să inunde spiritele. Dar a funcţionat.
Happiness a cîştigat ultimul meci, unul în care antrenorul celeilalte echipe a tot cotcodăcit în braziliană (nu rîdeţi, ei aşa îi zic limbii pe care o vorbesc) pînă cînd n-am mai rezistat şi l-am întrebat pe coach Eduardo, care îi şuiera vorbe printre dinţi, ce se întîmplă. „Nimic”, mi-a răspuns, acoperind adevărul. „Şi-atunci care e problema lui?”. „Problema lui e că pierde”, mi-a spus coach şi a făcut cu ochiul. Pînă la urmă, la 14 ani nu există amicale…
Totuşi, ideea aceastei tabere multinaţionale s-a insinuat dincolo de aceste orgolii. Chiar dacă au fost chiuituri de bucurie sau lacrimi de tristeţe, fix ca la meciurile pe care puştii le vedeau între partidele lor la televizor, cumva, din ce în ce mai puternic, s-a legat o structură care lăsa în urmă cu un zîmbet rezultatele. Întîlnirea fiecăruia cu altul şi cu cultura braziliană a fotbalului şi a sărbătorii lui. Radu a învăţat, de exmplu, să comunice cu africanii şi cu ruşii şi a fost felicitat de staff-ul celor din urmă pentru eforturi. Şi a mai înţeles că atunci cînd aude de Hagi nu trebuie să-şi umfle pieptul ci să-şi lărgească orizontul. „În Europa se antrenează prea mult apărarea, fotbalul e tacticizat la extrem.
Aici, în Brazilia, se învaţă că acest joc înseamnă mai mult bucurie decît încrîncenare. Trebuie să fii generos cu fotbalul. De aceea, pentru mine, Hagi a fost brazilian. Ce pase dădea, cum deschidea jocul! Beautiful!”, exclamă coach Eduardo. Radu ascultă şi dă din cap. Urmează partea cea mai grea: datul cu piciorul. Dar sămînţa e deja pusă în pămînt.
„One, two, three: Happiness!!!”. E strigătul care s-a transformat de-a lungul zilelor, al paselor, al tacticilor făcute şi refăcute, al criticilor blînd-ironice. Dintr-un salut obligatoriu a devenit un ritual emoţionant. Mai ales că, spre deosebire de alţii care n-au mai respectat regula jocului, coach Eduardo a rulat mereu întreg lotul în condiţiile în care înlocuirile se puteau face ca la handbal. Indiferent de rezultat şi deşi era ţintită victoria, orice copil, oricît talent îi fusese repartizat, dar venit de la mii de kilometri depărtare, a fost constant băgat la joc. Nimeni n-a fost lăsat în urmă. De aceea cu toţii au strigat mereu cu acelaşi suflu atunci cînd mîinile se uneau la începutul şi la sfîrşitul confruntărillor adesea aspre. O bună lecţie pentru meciul cel mare al vieţii fiecăruia.
Nu-i de mirare că Happiness a fost desemnată echipa cea mai unită, iar Radu jucătorul care şi-a îmbunătăţit în cel mai mare grad evoluţia pe parcursul turneului. Alte echipe au avut vedete precum africanul Juma, ales cel mai bun fotbalist al turneului. Happiness a fost cea care şi-a ridicat cel mai mult jucătorii. Şi în care distracţia a fost maximă. „În prima repriză aţi alergat ca Bolt, în a doua ca bunică-mea”, îi ciufulea antrenorul. Iar ei rîdeau violet de la efort. Cu cîteva minute înainte Radu auzise, în timp ce privea meciul de pe bancă: „Nu sta, încălzeşte-te, oricînd poţi intra la joc!”. Un sfat de neuitat.
* acest articol face parte din campania Coca-Cola Grassroots