Fotbal şi Iisus

Noua extravaganţă mondială ne întoarce la poveştile medievale, cu palate lîngă cocioabe

Kilometri şi kilometri de favelas, de-a stînga şi de-a dreapta unor autostrăzi la care noi visăm degeaba. E ca un film pus în buclă. Case îngrămădite unele în […]

Noua extravaganţă mondială ne întoarce la poveştile medievale, cu palate lîngă cocioabe

Kilometri şi kilometri de favelas, de-a stînga şi de-a dreapta unor autostrăzi la care noi visăm degeaba. E ca un film pus în buclă. Case îngrămădite unele în altele şi din cînd în cînd blocuri din acelea din care poţi vedea şi la Bucureşti (centru) sau Paris (periferie). Întinderea sărăciei e frapantă. Cartierul Itaquera prin care am intrat în Sao Paulo e un oraş care drenează după caz personaje crude ca în pelicula „Ciudad de Deus” sau idoli ai fotbalului. Nu se ştie exact unde e macazul. Şi dintr-o dată apare Arena Corinthians, uriaşă, albă şi curată în mijlocul a tot ceea ce e fix contrariul.

La cîţiva paşi de ea e centrul Dom Bosco. Ajută copiii care vor să se salveze. La intrare stă Iisus, pe un perete. Şi apoi alţii şi alţii. Sînt peste tot, străjuiesc toate sălile şi terenurile unde se bate mingea sau se face gimnastică. „Un bun creştin e un bun cetăţean”, stă scris sub imaginea fondatorului. Guvernul e scos din toată această poveste. Guvernul a stabilit că Brazilia e gata să dea lumea pe spate organizînd la foc continuu cele mai mari competiţii ale planetei. Pe prima o construieşte încă, deşi ea a început deja. Multe proiecte vor fi gata abia în 2016, atunci cînd nu vor fi, evident, cele care ţin de Jocurile Olimpice de la Rio. Dar banii sînt tot ăia. Banii care vin şi trec ca trenurile de mare viteză pe lîngă cei mai mulţi.

Aşa că, la un semn, toţi spectatorii de la meciul Brazilia-Croaţia se ridică în picioare şi strigă cu o singură voce preşedintelui statului să se ducă unde nu se poate spune. Ba, uite că se poate, deoarece i-au înlocuit mama cu FIFA. Chestia se repeta brusc şi perfect sincron. La gol, de bucurie, la ratări, de nervi. Toate erau pentru Dilma.  Lîngă mine o doamnă care la un moment dat moţăia, doborîtă de căldură, de serviciu şi de cine mai ştie ce, a ţîşnit cu pumnul către înaltul tribunei oficiale. Un domn respectabil, cu barbişon, ajuns transpirat cu întîrziere, şi-a urlat şi el disperarea. După care şi-au făcut cruce şi au strigat din  toţi rărunchii pentru Selecao. Fotbalul şi Iisus. O naţiune pierdută fără ei.

Lumea se rupe şi nu ştiu unde se vede mai bine ca în Brazilia. Proiecte faraonice deasupra unor oceane de feţe fără identitate. Pe vremuri se construiau piramide. Acum sînt toţi chemaţi, pe stadion sau la televizor, să se bucure o lună şi să tragă mai apoi un secol ponoasele. Iubesc Brazilia pentru că fotbalul de aici, de pe tarla sau al naţionalei, e plin de bucurie de viaţă. Aşa se salvează de la înec. Dar cei cu care vorbesc nu înţeleg cum se pot face atîtea lucruri uriaşe pentru Cupa Mondială şi nimic la colţul străzii lor. Imaginea cea mai tare a fost la plecarea de la stadion, cîteva ore după Brazilia-Croaţia. Înapoi prin favele.

Toată lumea era pe străzi, bucuroasă, copii şi bătrîni ne făceau cu mîna. În spatele lor era infernul. Fericirea la stradă, genunea dincolo de trotuar. Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă echipa lui Felipao ar fi pierdut şi am avut o tentativă de gînd bun în marea de înjurături care se îndreptau din toată lumea către arbitrul japonez. Steagurile cu deviza „Ordine şi progres” se agitau cinic deasupra celor care nu mai înţeleg demult ce înseamnă aceste cuvinte. În cel mai bun caz ar putea fi ordine în joc şi progresie către poarta adversă. Şi Doamne ajută!