Ceasul lui Puyol

În democraţia catalană, unii sînt mai egali decît alţii

Din cînd în cînd îşi trecea mîinile prin părul buclat, puternic contrastant cu faţa aspră, şi-apoi se dădea cu scaunul pe spate, mai-mai să cadă lat, ştire care ar fi făcut […]

În democraţia catalană, unii sînt mai egali decît alţii

Din cînd în cînd îşi trecea mîinile prin părul buclat, puternic contrastant cu faţa aspră, şi-apoi se dădea cu scaunul pe spate, mai-mai să cadă lat, ştire care ar fi făcut înconjurul lumii. Părea că nu înţelege deloc ce se întîmplă, dar nu era chiar asta, de fapt, nu era deloc obişnuit să vadă ce se întîmplă de pe un scaun, într-un sport pe care nu-l putea controla, ale cărui gesturi de pe teren nu le putea repeta sau preveni nici măcar mental. Mai era ceva. De fiecare dată cînd Carles Puyol suferea în acest fel pentru soarta FC Barcelona Handbol, de fiecare dată cînd îşi trecea mîinile prin păr ceva strălucea puternic în imensitatea numită Lanxess Arena din Koln. Ceva ce îţi lua ochii, ceva din altă lume. Ceasul lui Puyol.

Chiar şi nepricepuţii puteau constata că omul din ADN-ul Barcei avea un ceas care micşora enorm totul în jurului lui. Absorbea în mod absolut lumina. Puyol, altfel, compătimea profund cu Victor Tomas, căpitanul de pe extremă, al cărui tricou îl purta. De fapt, în acel loc rezervat, chiar lîngă teren, erau trei Tomas: Puyol, la mijloc, flancat de doi tipi, ceva între bodyguarzi şi ghizi, toţi costumaţi la fel. Puyol suferea şi strălucea. Semifinala Barca-Flensburg s-a terminat egal, apoi s-au dus şi prelungirile, la fel. Tensiune enormă. Puyol s-a uitat nedumerit în jur. Citindu-i gîndul, o domniţă din organizare s-a apropiat şi i-a şoptit la ureche ce avea să urmeze. Penaltyuri. Puyol şi-a trecut iar mîinile prin păr. Am oftat cu toţii, vrăjiţi de chinul şi de ceasul lui.

După cum spune povestea, Barcelona a pierdut, răpusă de un pitic şi cei şapte Albi ca Zăpada. Vranjes, antrenorul nemţilor, încă mai dănţuia lîngă războinicii lui cînd lui Puyol i-a fost solicitată o scurtă reacţie la microfon. A scuturat din zulufi şi a rostit maiestuos: „No!”. Atît. Apoi a dispărut avîndu-i în faţă şi în sparte pe ceilalţi doi Tomas. Adeu, senyor. Bon viatge, oriunde te-ai duce. Aş fi vrut să-i spun că handbalul e altceva, chiar dacă echipa se cheamă tot FCB. Aici oamenii vorbesc, aici ai voie să te porţi normal, e un soi de familie, parcă Barcelona asta era, nu? Handbalul e un sport mic, da, dar în care, la final, Mattias Andersson şi ai săi au stat de vorbă minute bune cu fanii, le mai lipsea cîte o bere.

Un sport pe care Tomas, adevăratul, îl înţelege. Cu toată tona de supărare în cîrcă s-a oprit la interviuri fără să întrebe de unde sîntem şi ce ne pasă nouă de tristeţea lui, pentru că aşa se face. Pentru că aşa se construieşte o Barcelona a sufletului şi nu a ceasurilor cu aur roz. Recunosc că îl admir în continuare pe Puyol. Dar mă simt apropiat de Tomas, un om căruia îi crăpa obrazul de ruşine în aceste zile. Am să caut să-mi iau un tricou cu Tomas. Abia aştept să mai fiu întrebat pe ce post joacă în echipa lui Luis Enrique.