Războiul zîmbetului
Ne-a fost ciudă că n-a fost victorie la Madrid. Ar fi fost bucuria noastră, a tuturor. Așa, a fost doar a ei.
Simona Halep a ajuns, pînă la urmă, numărul unu mondial. Pentru noi. În ceea ce ne privește, ea […]
Ne-a fost ciudă că n-a fost victorie la Madrid. Ar fi fost bucuria noastră, a tuturor. Așa, a fost doar a ei.
Simona Halep a ajuns, pînă la urmă, numărul unu mondial. Pentru noi. În ceea ce ne privește, ea este cea mai bună. Era dificil să fie altfel, nu există personalitate sportivă cu pașaport românesc nici măcar în apropierea ei din perspectiva rezonanței globale. Sigur, pentru ea însăși, locul a rămas 5 și prima poziție WTA e la fel de îndepărtată ca Everestul. Bun, poate că nu-i așa de important. Obiectivul e un turneu de Mare Șlem. Așa zicem noi. Ea spune altceva. Susține că a jucat un meci cu emoții la Madrid pentru că o urmărea din tribună Ion Țiriac. N-are ce face, e turneul lui. Și, oricum, îi vrea binele, ca toți oamenii importanți care comentează.
Ce să facă altceva? Vorba lui Boban, dintr-un studio, în fața nesuferitului de Balotelli: “Pentru asta sîntem plătiți, Mario!”. Simona trebuie să știe asta. Ca și faptul că Șarapova era pe teren în postura de jucătoare aflată în situația de a pierde o finală și nu în aceea de vedetă invincibilă, întîmplător în fața Simonei, a celei care, ne imaginăm, se întreba ca o fetiță dintre păpuși cum de a ajuns ea, tocmai ea, în această postură. Bănuiala e că Simona s-a cam pierdut cu firea. În fața lui Ion și a Mariei, a lui Adam și a Evei. Ce catastrofe mai pot pîndi această micuță Noe în fața potopului de ochi ațintiți ai lumii?
Poate că nici una. Simona, la final, a spus că nu regretă nimic și că se bucură. În primul moment mi-am spus ori că se mulțumește cu puțin, ori că e perfect sigură că acesta e doar un hîc și nu o fatalitate. Că va triumfa, în cele din urmă. Dar s-ar putea să nu fie nimic și să greșim cu toții. S-ar putea ca Simona să se bucure pur și simplu, fără nici un calcul, să se emoționeze, să trăiască tot fără circuite de întîrziere. “Două zîmbete”, a titrat L’Equipe în ediția de luni. Al învingătoarei, Șarapova, și al cîștigătoarei dincolo de rezultat, Simona. “N-am pierdut nimic la Madrid. Dimpotrivă, am învățat o mulțime de lucruri”. “Și noi, o mulțime de lucruri despre ea”, a conchis autoarea articolului.
Bun final. Am putea avea și noi, dincolo de grija noastră reală pentru bunul mers al carierei acestei tinere, să învățăm ceva de la ea, nu doar să dorim a o învăța. Să învățăm – sau să reînvățăm – bucuria. Zîmbetul în plin război. Simona mai are un hectar de experiență și tehnică de arat. Dar s-ar prea putea să nu o poate face dacă nu se bucură. Unii ar dori-o, mă gîndesc, mai concentrată, mai încrîncenată, mai tănculeț. În loc de asta, un surîs. Atît mai sper, să fie și acela al liniștii materiale, al absenței goanei după cecuri. O fi aflat, în ciuda eșecului ultim, că nu mai stă la poarta elitei gata să fie dată afară. E rezident permanent. Ar trebui să zîmbim cu toții.