Dorine, ai o voce?

Rotariu trebuie să omoare copilul pe care alţii îl întreţin în el Sigur vă aduceţi aminte, faza e memorabilă, filmul ultraoscarizat. King’s Speech, scena tronului. Colin Firth (regele) vrea să-l demaşte pe Geoffrey Rush (logopedul său) ca impostor. Bîlbîitul King […]

Rotariu trebuie să omoare copilul pe care alţii îl întreţin în el

Sigur vă aduceţi aminte, faza e memorabilă, filmul ultraoscarizat. King’s Speech, scena tronului. Colin Firth (regele) vrea să-l demaşte pe Geoffrey Rush (logopedul său) ca impostor. Bîlbîitul King George se enervează treptat, sau e îmboldit să o facă, ajungînd la paroxism atunci cînd îşi vede interlocutorul şezînd confortabil pe tron. Aproape că se îneacă de furie, limba i se împleticeşte şi mai rău. Lionel, şiret, persistă în provocare. „Listen to me!”, strigă suvernul britanic, prins în uriaşa capcană a războiului care se apropie, a curtenilor presanţi, dar nefolositori şi a acestui personaj ciudat.

„De ce ar trebui să te ascult? Tu nici măcar n-ai vrut să fii rege”, vine replica. Şi atunci cerurile se rup. „Pentru că am o voce!!!”, se aude ca un tunet. Şi atunci, abia atunci, de sub fragila, temătoarea, iritabila, laşa piele umană iese la iveală regele. „Într-adevăr, ai o voce”, concluzionează, senin şi magistral, ghidul său. Vocea. Forţa dinăuntrul carcasei. E ceea ce am aşteptat în toate aceste zile din partea lui Dorin Rotariu. Confirmarea că există. Confirmarea că în spatele tuturor mamiţelor, mamiţicilor şi tanti Miţelor se află un om erect, capabil să-şi ia soarta în mîini şi să o exprime. Nu s-a întîmplat. Da, nu e uşor, n-a fost, după cum am văzut, nici pentru urmaşul Sfîntului Edward. Dar dacă ar fi, nu s-ar mai povesti.

I-am auzit pe toţi pînă acum. Pe cei din club, de la patron pînă la cel din urmă oficial, pe mama lui (varianta „The Wall”), pe unchi, pe agent, pe soţul agentului, pe suporteri, pe cei mai bezmetici dintre ei, pe oricine era întrebat sau neîntrebat. Tot universul cunoscut are ceva de zis. Doar Dorin tace. N-are voce. E un copil, ni se zice. Serios? Păi exact de aceea nici nu se maturizează. Tocmai pentru că acceptă acest statut de asistat. E luat de mînă şi dus să semneze un contract de reprezentare, apoi pus în faţa unei camere de luat vederi pentru a-l denunţa, apoi pus la o poză din care iese un scandal monstru, apoi ţinut pe bancă să nu fie înjurat, apoi cine mai ştie ce fără să zică nici pîs. Ajungi să te întrebi dacă Dorin Rotariu există cu adevărat ca om sau e doar o variantă de jucător pe teren şi de marionetă în afara lui, purtată de colo, colo precum sărmanul Pink.

Ţucudean, care şi-a asumat posibilitatea unei treceri la Steaua, are infinit mai puţine probleme, joacă bine mersi, marchează, se distrează. De ce? Pentru că are o voce. Pentru Rotariu situaţia e similară cu iminenţa conflagraţiei mondiale pentru Regele George al VI-lea. O răscruce a vieţii. Nu trebuie să fugă în lume sau să se ascundă sub pat. Trebuie să iasă şi să se facă auzit. Da, e greu. Dar nici un pui nu a ieşit din ou mîngîind coaja. Şi, dragă Dorine, ghiceşte ce? Dacă vei izbuti să loveşti aerul cu o voce adevărată o să vezi cum vor sta toţi în faţa ta. Smirnă.