Ţara, cînd te opreşti din goană

Ultimele cuvinte ale lui Chivu s-au înecat în lacrimi care au refuzat să curgă. Reporterul „de casă” al lui Inter n-a insistat. Fraier. Putea să stoarcă un bocet live. Dimpotrivă, l-a ajutat pe „Cristian” să iasă cu bine din acest […]

Ultimele cuvinte ale lui Chivu s-au înecat în lacrimi care au refuzat să curgă. Reporterul „de casă” al lui Inter n-a insistat. Fraier. Putea să stoarcă un bocet live. Dimpotrivă, l-a ajutat pe „Cristian” să iasă cu bine din acest ultim interviu ca fotbalist. Fundaşul lui Inter a rămas cu capul în pămînt, după ce a declarat că a făcut totul cu inima. Am zărit un pic de apă sărată în ochii unui coleg de platou, n-am să spun care, acum e persoană oficială, nu se face…

Apoi am văzut ziarul de marţi care ne îndemna să ne ridicăm în picioare la retragerea Căpitanului, ca la imn. Frumos. Am citit şi scrisoarea de adio a fotbalistului care e de fapt un buchet de mulţumiri, ca atunci cînd primeşti un premiu. Sau, în dar, „tot restul vieţii mele”. Ne-am adus aminte cine l-a creat pe Chivu aşa cum e dincolo de cum s-a construit el însuşi, de la tatăl său, trecînd pe la cele trei fete ale băiatului mereu bun (Mutu era cel mereu rău), pînă la „magazioneri, bucătari şi tot personalul de întreţinere”.

Aici, recunosc, am zîmbit uşor. Mai rămînea să mulţumească poliţistului de la colţ, care s-a făcut că nu vede cînd a trecut pe roşu (dar nu, poliţia i-a luat carnetul parcă, nu mergea). Nici cu presa nu prea mergea. Presa care tocmai urma să-i dedice, de retragere, un ziar şi un morman de emisiuni omagiale. Dar „Cristian” e aşa cum e. Aşa cum a ales. Mi-e dor de el, sincer, aşa cum ţi-e dor de un exilat de conştiinţă. România nu e o ţară teribilă, ştim. Dar asta e ţara, ţara scuipată, ţara înjurată, ţara ignorată la vot pentru ca apoi să fie luată la şuturi. Ţara pe care o lăsăm pe mîna celor care ne fac să ne luăm cîmpii, asemenea lui Cristian şi emigrarea lui de aur. Cristian e supărat pe ţară, sau cel puţin asta e impresia. N-a digerat criticile atunci cînd performanţa lui era mai mare decît a oricărui român. S-a retras de la o Naţională a cărei morală i-a subminat moralul. S-a spus că a avut conflicte cu Mutu, că nu i-a mai suportat prostiile. Mă gîndesc că, parte importantă a eşecului unei generaţii, Chivu s-a lăsat pradă lehamitei convenabile. A aruncat prosopul şi a decis ca patria să fie acolo unde îi e lui bine.

Chivu e omul care a pus tricolorul lîngă trofeul cel mai mare şi care nu ne-a adus decît o calificare la un turneu final. E cel care a vorbit tare despre patriotism şi care a părăsit o echipă naţională în vrie. Nu-i nici o dramă, aşa sîntem cei mai mulţi dintre noi. Cînd nu sîntem chiar mai răi. Acum, la finalul fotbalistului, mi-e dor, insist, de Chivu, dincolo de bunele şi relele lui. Sau ale noastre. Mi-e dor de tipul cool care mă suna în timpul comentariului la Turul Italiei ca să-mi spună că s-a închis Passo Gavia sau Fedaia Marmolada, cine mai ştie?, din cauza viscolului. De acel om-copil, plin de complicitate pasională. De prea mult timp s-a răcit cu noi toţi, cu presa căreia i-a dat shut down pentru că o dată l-a criticat, indiferent că l-a ridicat în slăvi de o mie de ori. Dar mai ales s-a răcit cu România. Vorbea rar şi de departe. Vorbea defnitiv. „Nu mă mai întorc”. Ok, era vorba de Naţională. Dar Naţionala, pentru mulţi, e încă România. Chivu era soldatul plecat la capătul lumii, trimiţînd semnale de „nu mă căutaţi”. Astăzi e demobilizat. Astăzi Cristian are o lacrimă în colţul ochiului, iar ţării uitate i-a bătut un pic mai tare inima. Mă gîndesc că ar fi timpul unui reîntîniri.