Magie neagră
Totul e pe dos. Cei care dau bani vor să plece din pricina celor care primesc şi care rămîn fără să zică pîs!
Arbitrul e un poliţist. Un dirijor de intersecţie. Un impiegat de macaz. E un om deasupra oamenilor […]
Totul e pe dos. Cei care dau bani vor să plece din pricina celor care primesc şi care rămîn fără să zică pîs!
Arbitrul e un poliţist. Un dirijor de intersecţie. Un impiegat de macaz. E un om deasupra oamenilor şi cel mai blestemat dintre ei. Paradoxul arbitrilor e că trebuie să judece lumea în care trăiesc scufundaţi. Îmi aduc aminte cum a răspuns soţia legendarului antrenor Daniel Costantini, la un meci România- Franţa, acuzaţiilor mele legate de arbitraj: „Auzi, dragă, douăzeci de ani am suportat noi fluieraşii voştri. Acum mai suportaţi şi voi!”. Am tăcut încercînd să-mi amintesc cînd ne ajutaseră pe noi arbitrii în epoca de aur a handbalului. N-am găsit nimic. Poate şi pentru că istoria o scriu învingătorii. Orice istorie, de la cea din manualele în care nu ni se zice cum Mihai Viteazul a acţionat ca un bun cetăţean adunîndu-şi creditorii într-o casă şi dîndu-le foc pînă la cea a campionatului în curs. Mereu există o istorie de deasupra şi una de dedesubt.
În ecuaţia asta, arbitrii joacă rolul unei organizaţii secrete, cea care ajută lucrurile să se întîmple riscînd ca o dată la o mie de ani să ardă pe rug. Fără să scoată un cuvînt. La Petrolul-Dinamo, „găzarii” ar fi putut rosti cuvintele nevestei francezului. Vorba aia, mingea e rotundă, ca biluţa din fluier. Dar nu despre asta e vorba. Ci despre a ieşi din zona tăcerii conspirative atunci cînd apare o astfel de discuţie. Arbitrii îşi clădesc propria condamnare şi alimentează oprobriul public luîndu-şi apărarea doar la bine şi tăcînd mîlc atunci cînd vreunul dintre ai lor face praf un meci. Ştiu, ăsta e consemnul de la FIFA, UEFA, OSCE, ONU, OMS, WWF. Dar asta nu-i va salva în nici un fel. În această lume a comunicării absolute arbitrii vor muri pe limba lor tăiată.
E de priceput supărarea patronului Negoiţă. Nu şi deja constanta tentaţie declarativă a abandonului. Schema e clară. Un om a venit într-o criză de finanţatori pentru a salva o emblemă şi nu acceptă regulile iniţiatice ale fotbalului. Numai că povestea trebuie ştiută toată. Actuala conducere se dezice de ceea ce a fost pînă acum, e dreptul ei. Nu e valabil pentru majoritatea privitorilor, care judecă Dinamo „dintr-o bucată”, fără resetări. Or aşa, lista e lungă. Şi nici măcar în acest sezon Dinamo nu e cea mai oropsită, statistic vorbind. Sigur că sînt momente în care îţi vine să îţi iei jucăriile şi să pleci. Pe cine sperie asta? Pe cei din fotbal? Nu. Ei îşi trăiesc încă visul inconştient în care nimic nu li se poate întîmpla. Vor avea strîngeri de inimă, în schimb, fanii, simpatizanţii şi profesiunile nesubvenţionate, cele care funcţionează din performanţă, care nu sînt plătite din cornul abundenţei forurilor cereşti. De aceea ideea e să stai şi să lupţi. Pînă la urmă, în vîrtejul acestei magii negre a arbitrilor, Dinamo va fi cînd pe val, cînd sub val. Iar cînd va fi să aibă şanse la titlu, să vedeţi ce surpriză plăcută o să aibă! Că cică aşa se face. În schimb, toţi ceilalţi, din „afară”, vor lua mereu guri de apă sărată. Iar ei nu pleacă nicăieri. Încă.