Focul dinăuntru
Un om şi-a păstrat jocul fin într-o seară în care crampoanele au apărut după meci
Tipul e mereu „carne vie”. Ai senzaţia că vrea lumea toată, dintr-o dată. Nu lasă nimic să treacă pe lîngă el, atacuri, meciuri, faulturi, acuzaţii […]
Un om şi-a păstrat jocul fin într-o seară în care crampoanele au apărut după meci
Tipul e mereu „carne vie”. Ai senzaţia că vrea lumea toată, dintr-o dată. Nu lasă nimic să treacă pe lîngă el, atacuri, meciuri, faulturi, acuzaţii despre arbitraje. Mereu loveşte mingea înapoi, mereu o dă în terenul celuilalt. Ceva îl mănîncă pe dinăuntru, o vezi în privirea care pare că bate deasupra prezentului către ceva la orizont. După Steaua-Chiajna (volumul 1) s-a agăţat iar de un comentariu al dinamoviştilor. Alţii se iau de rivalii apropiaţi în clasament sau de nimeni, aleg să treacă pe vîrfuri mai departe încercînd să facă să scîrţîie cît mai puţin parchetul de fag al declaraţiilor. Chipciu, nu. Are vorbele la el. Are tupeu. Şi are ceva cu Dinamo atunci cînd de acolo se trage cu „invizoace”.
Pentru că a înţeles că bătăliile cele mai tari sînt cele cu istoria. Astra, de exemplu, n-are istorie. Dinamo e un adversar legitim. Într-o seară de delir, cu urlete şi înjurături, Alex a ales să joace din gleznă. A intrat în seria lungă şi spumoasă a dialogurilor Ghencea-Ştefan cel Mare, cele care n-au nevoie de pastile, ci doar de un strop de umor. A zis că, în loc să-i acuze de lucruri necurate, dinamoviştii ar trebui să le mulţumească steliştilor pentru că n-au lăsat Chiajna să se apropie de echipa lui Stoican în clasament. Chapeau! O fineţe care îşi cere un răspuns de nivel din partea cealaltă. Chipciu şi-a făcut lecţiile. E dintre cei cărora, vorba lui Borcea, li s-a făcut „injecţia letală”. În cazul lui i-a ucis anticorpii resemnării.
Nebunia lui se vede în acceptul oricărui post, oricărui rol. Şi în zîmbetul pe care l-a păstrat în toate acele luni lungi în care se tîra în cîrje. Nu existe bariere. Nu există fatalitate. Camere l-au surprins mestecînd vorbe grele într-un meci în care antrenorul l-a schimbat. Surpriză! Nu că n-ar şti vorbe de mahala, ci pentru că Steaua e deasupra oamenilor şi nu lasă loc răzmeliţelor. Dar pentru Chipciu nu există posibilitatea pasului înapoi, a întoarcerii pe bancă, pur şi simplu e din alt film, nu al lui. După pauza enormă am urmărit chinurile sale în a ajunge iar ceea ce a jost atunci cînd nu mai avea loc în el de atîtea laude. Efort scrîşnit, sisific, cu un corp care îşi pierduse reperele şi care nici acum nu şi le-a recuperat complet.
Mereu şi mereu înainte, pentru că nu există altă direcţie. Chipciu pare că vrea să arate că merită oricînd să poate scoate din teacă ironiile şlefuite. Or pentru asta fotbalistul trebuie să urmeze, de bună voie sau silit, omul. Focul. Nu cred că Alex Chipciu e un tip fără cusur, dimpotrivă, cred că are o sumedenie, ca mulţi dintre noi care nu se pretind atinşi de perfecţiune. Dar cred că e un fotbalist care ştie ce vrea. Şi cînd nu ştie face cumva să afle. Habar n-am dacă e conştient că lucrează pentru un soi de poveste care va fi spusă şi după ce va pleca definitiv la vestiare. O chestiune pe care, altfel, nu trebuie să o uite niciodată. Pentru că nemurirea ţine doar pînă vine sfîrşitul.