Legaţi cu cercuri

“Dacă slăbesc hăţurile presei nu rămîn la putere nici trei luni” (Napoleon).

Mai întîi s-au îmbufnat. Apoi au izbucnit lovind cu pumnul în masă precum Hruşciov cu pantoful la ONU. Oficialii putinişti sînt revoltaţi pe presa din lumea întreagă pentru […]

“Dacă slăbesc hăţurile presei nu rămîn la putere nici trei luni” (Napoleon).

Mai întîi s-au îmbufnat. Apoi au izbucnit lovind cu pumnul în masă precum Hruşciov cu pantoful la ONU. Oficialii putinişti sînt revoltaţi pe presa din lumea întreagă pentru că, zic ei, caută pete în soare şi apă la robinete. Inadmisibil. Ăsta e rolul presei?! Nemaivăzut. Russia Today s-a mobilizat exemplar şi a contraatacat cu declaraţiile sportivilor. Aceştia sînt daţi pe spate de cît de frumos e la Soci. În „Le Monde”, Martin Fourcade, vicecampion olimpic şi aur mondial, zice că „mă simt mult mai în siguranţă aici decît la Vancouver”. Minunat! Deci despre asta e vorba, despre securitate, oarecum paradoxal, dacă ne gîndim la treaba cu pacea olimpică. Biatlonistul exprimă exact schisma pe care o trăim, între cei care vor „pacea minţilor” şi ceilalţi, cei cărora nu le intră în cap că sportul e sport, politica e politică, gazul e gaz şi democraţia e cu geometrie variabilă.

În general, mulţi cred că Rusia e batjocorită pentru că e altceva decît America. Faptul că nişte mamaşe vopsesc încă iarba, iar nişte Dorei dau cu tîrnăcopul la cîteva zile de la deschidere e o chestiune de amănunt. Vorbim despre o luptă planetară între civilizaţii, un război epic între „noi” şi „ei”, între comunismul pe care n-a reuşit nimeni să-l pună la zid şi capitalismul care ne cumpără minţile şi sufletele. E aşa? E pe naiba! E despre cît de tare te doare. Şi unde.

Cei care susţin că valul de cîrcoteli sînt de fapt o ofensivă concertată şi deloc dezinteresată la adresa maicii Rusia uită (sau habar n-au) că BBC, de exemplu, a decretat ediţia precedentă de la Vancouver drept „cea mai proastă din istorie”. Sau că la Atlanta s-a pus serios problema viitorului unor astfel de Jocuri sumbre cu gust de băutură carbogazoasă. La Torino s-a zis ca despre Soci, că găzduirea e forţată la o distanţă atît de mare de munţi. Numai că acolo n-a mai sărit nimeni pînă în tavan. Au minţit şi aceia despre cît de bine s-au pregătit, dar n-au luat ca pe o ofensă naţională ţîfnoşenia jurnaliştilor. Şi, credeţi-mă, n-am văzut vreo ediţie fără proteste oficiale, cvasi-răzmeliţe şi înjurături pe mai multe limbi. La Atlanta am retrăit chiar spectrul serialului cu Kunta Kinte: un grup de ziarişti s-a îndreptat ameninţător către un şofer de culoare care nu voia să deschidă uşile autobuzului la doi metri de staţie.

Cînd, însă, te doare rău critica înseamnă că nu ai obişnuinţa de a o suporta. Iată diferenţa pe care puţini vor să o vadă. Chemînd lumea la Soci, Rusia a reuşit nu doar să dea dovada puterii sale, ci şi a faptului că, în esenţă, a rămas la fel de alergică la vorba liberă. Aşa e cu Jocurile, CIO nu poate controla tot, în ciuda fugilor în limbă de lemn ale domnului Bach. Aş fi dorit un meci între fostul scrimer şi nebunul de Kasparov, care tocmai a zis că Jocurile sînt cea mai mare tribună de propagandă a dictaturilor. I-aş băga împreună în toaleta aia cu încuietoare de unic sens.