Soarele şi tenisul
Ne-am mai lămurit o dată cu „naţionala” de tenis. Rămînem euro-africani Tenisul e un fel de rudă bogată care ne vizitează din cînd în cînd. Ca o tanti pe care am avut-o şi care trecea pe la noi mirosind a […]
Ne-am mai lămurit o dată cu „naţionala” de tenis. Rămînem euro-africani
Tenisul e un fel de rudă bogată care ne vizitează din cînd în cînd. Ca o tanti pe care am avut-o şi care trecea pe la noi mirosind a Occident şi scoţînd mereu din geantă cîte o maşinuţă sau o ciocolată. Tenisul apatrid e, totuşi, una dintre puţinele noastre speranţe. Ne amăgeşte ciclic că am putea ajunge la nivelul de la care performanţa se povesteşte pînă şi în udru sau swahili. Tenisul are însă o ciudăţenie. Se încăpăţînează să păstreze acest arhaism numit Cupa Davis, un eveniment care s-a diluat serios, dar care e singurul în care sportivul nu se reprezintă doar pe sine, pe antrenor sau pe iubita din tribună, ci şi propria ţară (ce-o mai fi asta?).
I-am avut pe Năstase, Ţiriac, cu toate dramele şi melodramele, apoi, mai încoace, pe Voinea sau Andrei Pavel. Au mai fost şi alţii. Am mai fost şi noi, stînd cu sufletul la gură, lovind cu pumnul în masă cînd „Voinicul” rata o minge de game, set, meci şi fericire. Au fost nişte vremuri. Astăzi am coborît pînă la subsolul de contabilitate. 3-6, 6-3, 6-2, 6-3. O monotonie care sună ca nivelul apelor Dunării duminică dimineaţa, la biscuitul cu ceai comunist. Un ritm de robot, de „rabota”, ca la ora de rusă, o repetare în cor către nimic. România a jucat în Ucraina departe de Maidan şi de maidanul sufletesc care ne ajută să nu mergem la sport ca la fabrica de şuruburi.
L-am văzut pe Ilie Năstase în acea incintă jenantă, rătăcit ca o statuie de Luvru într-un tîrg de periferie. Nu ştia ce să spună. A dat-o un pic pe arbitraj, a zis ceva despre „un meci interesant”, era clar că era pierdut, fără repere. Hănescu a avut două seturi şi trei mingi de meci. Şi gata. La conferinţa de presă a fost moale, calm, uşor trist, resemnat. Am auzit „ghinion”. Am auzit „presiune”. Ideea e că viaţa merge mai departe. Apoi, după încă o bătaie luată, s-a revoltat. A tras tare de fermoarul treningului şi a spus: „Mi-ar fi mai uşor să ştiu că mai e cineva în echipă care mai aduce un punct, care măcar simt că trage maxim la fiecare meci”. Zdrang! Deşi a pierdut două partide, Ungur doar una, iar Tecău şi Copil şi-au cîştigat dublul, Hănescu se simte singur. Matematic, nu-i iese socoteala.
O fi altceva. O fi un fel de „Lasă-mă să te las!”, or fi banii, or fi orgoliile, o fi vina tenisului, care nu pricepe odată că oamenii ăştia au treaba lor şi că n-are nici un haz să-i îmbrace ca pe nişte clovni în costume naţionale. Ceea ce transmite Hănescu este că nu se simte bine în postura de lider. Cel mai bun jucător cu paşaport RO e un tip decent, plecat pe drumul lui. E ok. Aşa-i în tenisul de azi, un sport în care te poţi îmbogăţi fără să fii nevoit să atingi excelenţa, fără „lacrimi şi sînge”, ce clişeu jenant! Problema e a noastră, că mereu, mereu ne creşte pulsul. Că sperăm. Că aşteptăm ca fraierii să iasă soarele din subsol.