Simona şi orfanii

N-am mai trăit de mult aşa ceva. Iată pericolul în clipa în care România a prins de un picior o campioană.

De la o vreme ne-a mai venit sîngele în obraji, în ultimele zile chiar ne-am împurpurat bine de tot. […]

N-am mai trăit de mult aşa ceva. Iată pericolul în clipa în care România a prins de un picior o campioană.

De la o vreme ne-a mai venit sîngele în obraji, în ultimele zile chiar ne-am împurpurat bine de tot. Începem să ciripim pe la colţuri. Înălţăm capetele. E ca o retrezire la viaţă, din redacţiile sportive, unde ironiile despre arbitraje sînt atenuate de chiuituri admirative, pînă la pensionarul cu o Dacia obosită care a frînat scîrţîind din toate încheieturile ca să întrebe unde se poate vedea finala Simonei. S-a născut o stea pe un cer gol. Şi o mulţime de ochi bîjbîind în întuneric se ridică acum spre această domnişoară scundă şi bine croită care a parcurs un drum fabulos în mintea mulţimii şi în tratamentul media de la micşorarea de sîni vîndută ca porno-ştire pînă la majorarea de tenis, tratată ca eveniment epocal. Simona, prin natura tenisului, a parcurs acest traseu singură. Avantaj ea. Acum nu mai e deloc singură. E foarte interesant cum va fi negociată această dragoste între ea şi noi. Noi, tînjind mereu după acel Unu care să ni se substituie, trecem printr-o criză profundă de reprezentare. Fără o Nadia, un Năstase, Hagi sau Ponor sîntem pasageri într-un autobuz care rulează fără şofer. Simona, în ciuda performanţelor uimitoare, mai are cale lungă pînă la nivelul de vedetă planetară. Dar e deja instalată de noi pe acest scaun vacant de lider emoţional al unei naţiuni. E momentul să ni se facă un pic frică.

Această iubire care va deveni devoratoare dezvăluie un sevraj adînc. Nu mai producem vedete. Poate că jucătorii naţionalei vor putea cumva, calificîndu-se, să mai repartizeze presiunea afectivă care apasă acum pe psihicul unui singur om. Poate. Deocamdată Simona e ca o pradă minunată în calea unui popor de flămînzi, un părinte adolescent pentru milioane de orfani. Ceva nu e în regulă cu noi. Dacă tot sîntem atît de dependenţi de astfel de supereroi, de ce nu reuşim să-i fabricăm cu o frecvenţă decentă? E o întrebare nu pentru conducători, ci pentru conduşi. Simona, căreia i se vor închina osanale pînă la intoxicare, e asumată fără jenă, încărcată cu toate nerealizările recente, împinsă către turnee de Mare Şlem de parcă am avea vreun drept să-i cerem cerul cîtă vreme nu ne putem face curăţenie pe pămîntul din faţa casei. O aglomeraţie vorbind aceeaşi limbă, o sumă de cetăţeni minaţi de autohoţie şi înşelăciune de sine, are dintr-o dată pretenţii. Pînă acum Simona a avut bunul simţ şi buna educaţie să ne accepte în cîrcă pe toţi. Dar pericolul e acela al deraierii unei cariere care nu va putea susţine, exceptînd un mental de oţel, frustrările unei ţări întregi. După finala de la Sofia i s-a întins un telefon mobil încă fiind pe teren. Era cineva important, desigur. Dar poate că n-ar fi rău ca, dimpotrivă, unii să se facă insignifianţi o vreme.