E gata?
Steaua a îndrăznit să fie modernă. Şi ar fi minunat să fie aşa pînă la capăt.
A durat un pic, dar pînă la urmă s-a comis. Contra a rostit primul fraza în jurul căreia s-au învîrtit mulţi precum patrupedele la […]
Steaua a îndrăznit să fie modernă. Şi ar fi minunat să fie aşa pînă la capăt.
A durat un pic, dar pînă la urmă s-a comis. Contra a rostit primul fraza în jurul căreia s-au învîrtit mulţi precum patrupedele la copacul ales. „M-am săturat, se fac jocurile pentru ca o anumită echipă să ia titlul!”. Despre care echipă e vorba nu-i greu de ghicit. Aceea care tocmai cîştigase după o sumă de greşeli unidirecţionale. Campionatul, ne zice Contra, e împachetat în culise şi vîndut repede, repede, ca peştele braconat. E aşa? Opiniile sînt extreme. Unul zice că e normal ca Steaua să cîştige la pas campionatul dat fiind că are „cel mai bun management, cel mai bun antrenor, cele mai bune arbitraje şi cei mai buni jucători (inclusiv pe la celelalte 17 echipe)” (!!!). De partea cealaltă se aruncă peste zid cu acuzaţii de „frustrare, orbire, impotenţă” şi alte astfel de drăgălăşenii. E un soi de război. De fapt, Steaua e într-un război total cu toată lumea. Şi taberele se aliniază. Există arme cu care cîşigi sau pierzi această conflagraţie: fotbalul şi arbitrajele. Doctor Jekyll and Mister Hyde.
Cu fotbalul e simplu: e de partea liderului. Sau cel puţin a fost pînă acum. Chelsea pare a fi dereglat oarecum acest mecanism ucigaş al Ligii Întîi, de unde, probabil, şi reacţiile de adolescent supărat pe lume ale antrenorului. Interesant e că fix cînd fotbalul scîrţîia vizibil a intervenit venerabilul Colţescu. Ceea ce l-a făcut pe Contra să explodeze. E suficient însă un meci vopsit ori două, pentru a decreta că liga cumetriilor e compromisă? Dacă Steaua suferea constant ca joc, dacă echipa era ajutată mai discret, mai făţiş la fiecare două, trei meciuri (cum s-a întîmplat în trecut cu alte formaţii), atunci ar fi fost limpede. De fapt, izbucnirea lui Cosmin vine din disperarea de a vedea acest tanc, deja bine blindat cu valoare (pentru România, ca să nu aud urlete!), înaintînd neperturbat chiar şi atunci cînd ar fi meritat să lase măcar o şenilă în drum. Antrenorul Petrolului ştie, simte, că Steaua e greu de oprit din marş. Urmăritoarele sînt mereu cu sufletul la gură, mereu în „zona roşie”, aşa că o mînă de ajutor pentru lider le sufocă. Putem vedea, pe drept, cabale şi coţcării. Dar lumea nu-i perfectă, nicăieri nu e, în ciuda setei noastre de justiţie (mai ales pentru alţii). În schimb, dacă lucrurile vor continua astfel, dacă echipe (vezi declaraţiile de dragoste ale lui Ionuţ Chirilă) şi arbitri vor zîmbi dulce în aceeaşi direcţie, atunci, da, va fi o problemă! Şi e păcat. Pentru că Steaua a adus prea mult acestui fotbal repetent ca mai apoi el să fie cangrenat după modelul atîtor ediţii. Măcar atunci ştiam că sînt toţi o apă şi-un pămînt. Acum, o echipă a îndrăznit să fie modernă. Şi ar fi minunat să fie pînă la capăt, nu să agaţe în această casă ultimul răcnet o carpetă cu Răpirea din Serai.